Cu doar două zile înaintea evenimentului Guest Metal Night, care va aduce pe scena clubului fabrica formațiile Downfall (România), Sulphur (Norvegia), AlithiA (Australia), iar drept cap de afiș pe Vulture Industries (Norvegia), voi prezenta o scurtă recenzie a ultimului album al headlinerilor serii. Am ales acest material deoarece grupul norvegian, cunoscut pe scena internațională drept unul din principalii reprezentanți ai genului avantgarde, a anunțat recent că turneul actual este ultima șansă a fanilor de a asculta mai multe piese de pe The Tower, la anul urmând să-și promoveze exclusiv viitorul lor album, deocamdată aflat în lucru. Pentru publicul român, este o ocazie ce nu trebuie ratată, mai ales dacă avem în vedere faptul că vor fi concerte și în Craiova, Iași și Timișoara.
Pentru început, am să amintesc că The Tower a fost lansat în 2013, fiind ultimul album publicat de Vulture Industries până la această dată. Grafica sa a fost realizată de artistul român Costin Chioreanu, și reflectă tematica versurilor, care tratează religia, moralitatea și societatea contemporană oferind o privire nu tocmai optimistă sau binevoitoare asupra lumii actuale. Conține 9 piese și un bonus, acestea având o durată medie de peste 5 minute.
Prima melodie publicată a fost cea care dă și titlul; The Tower a fost distribuită via YouTube, însoțită fiind de un clip cu versuri. Prezintă foarte bine atmosfera și direcția urmată de trupă pe acest album, prezentând în cele 6 minute ale sale toate laturile materialului discografic – cea grotescă, cea ciudată și, poate cel mai important, atmosfera de carnaval al nebunilor. Ironizând lăcomia și goana după averi, se remarcă prin dese ruperi de ritm, accentuate de vocea ciudată a lui Bjørnar Nilsen, ilustrând destul de bine ceea ce am auzit câteva luni mai târziu, când a apărut și LP-ul.
La o primă audiție, The Tower poate părea un album amuzant, mai puțin serios și sobru decât celelalte și cu atât mai inedit în scena norvegiană de avantgarde, care a evoluat direct din cea de black metal tradițional. Prima impresie e că băieții s-au gândit să ia un ceaun în care să amestece câteva genuri (heavy metal, industrial, post metal) peste care au scăpat foarte mult progressive, rezultatul fiind unul poate puțin ludic. Și totuși, acesta este unul din cele mai mizantrope și nihiliste creații muzicale pe care le-am încercat până acum. Atitudinea ludică este doar o aparență, dovadă stând versurile – unele sunt fine ironii la adresa umanității, altele sunt atacuri directe. Metafora turnului, des întâlnită în arta modernă, se face remarcată înainte de a asculta albumul propriu-zis: turnul de pe copertă este diform, strâmb și este dominat de un vultur. Caracteristică acestui album, atmosfera de carnaval este conturată de vocea plină de sarcasm a lui Bjornar Nilsen, dar și de instrumentalul care este în armonie cu partea vocală, fiind mai degrabă o privire de ansamblu – societatea este văzută ca un circ al nebunilor, cu toate elementele ei particulare. În Lost Among Liars, abordarea este aproape duioasă, compătimitoare, în timp ce The Tower sau Divine-Appalling ilustrează o ironie nemiloasă. Acestea sunt lucrurile care fac din The Tower un album unic și deosebit, care nu trebuie să lipsească din colecțiile amatorilor de progressive și avantgarde.
Din punct de vedere al compoziției, piesele sunt puternic influențate de progressive metal. Acestea sunt complexe și destul de tehnice, interesante prin modul în care alternează părțile agresive cu cele melodice și lente. Iese ușor în evidență piesa bonus, Blood Don’t Eliogabalus, o reinterpretare a piesei Blood Don’t Flow Streamlined combinată cu un cover după cântecul Eliogabalus al Devil Dolls. Este preferata mea de pe The Tower și consider că este cea mai complexă și interesantă melodie a acestui album. Îmi place în special felul în care alternează între atmosfera ludică a strofei și cea gravă a refrenului, dar și soloul de chitară aflat în puternic contrast cu un album în general decadent. Clapele ciudate împreună cu șoaptele solistului creează un sunet creepy, care lasă însă imediat loc unui scurt interludiu orchestral, mult mai vesel. Alături de The Tower, este cealaltă melodie care conține toate elementele distinctive ale materialului. Lost Among Liars și The Dead Won’t Mind sunt piesele liniștite ale albumului, iar ambele sunt foarte faine. De fapt, tot albumul e tare de tot.
Producția surprinde și evidențiază perfect atmosfera decadentă, de carnaval, a albumului. Ajută în mod special tonul chitarelor și vocea scoasă în evidență, care domină instrumentalul. Nu este supraprodus (ba chiar e înregistrat la o calitate mai joasă) și are un sunet foarte natural. Lipsa clarității este, de altfel, un element comun în muzica Vulture Industries, acesta având un rol estetic important.
The Tower e foarte, foarte fain live. Oamenii știu să facă spectacol, se pricep de minune la asta și comunică foarte mult cu publicul, implicându-l în actul artistic. Merită încercat, mai ales că este ultima șansă de a asculta mai multe piese de pe acest album unic. Sper să ne vedem pe 29 octombrie, la Guest Metal Night, în club fabrica, în număr cât mai mare!
Notă finală: 8.5/10
