Despre Trans-Siberian Orchestra am mai povestit cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, când am prezentat trilogia lor de Crăciun, cea mai populară și îndrăgită creație a proiectului muzical din Statele Unite ale Americii. Pe scurt, este format dintr-un nucleu de compozitori care a rămas neschimbat de-a lungul anilor, și diferiți instrumentiști și vocaliști, incluzând și un cor. Cei doi chitariști originali au activat inițial în Savatage, formație pionieră a genului symphonic metal; ei sunt Al Pitrelli și Jon Oliva, iar acestora li s-a alăturat clăparul Robert Kinkel. Cei trei au fost cooptați de producătorul Paul O’Neill, fondatorul de facto al proiectului.
În afara materialelor cu tematica Sărbătorilor de Iarnă, grupul a înregistrat și 3 LP-uri cu alte teme: Beethoven’s Last Night (2000), Night Castle (2009) și Letters from the Labyrinth (2015). Am hotărât să-l prezint pe cel din urmă, singurul album care nu este o operă rock, ci unul clasic, în sensul în care acesta este o colecție de cântece fără legătură între ele.
De obicei, muzicienii care sunt activi de peste 30 de ani și care deja și-au definitivat un stil (care poate a mai și vândut la greu) au o abordare specifică, uneori repetitivă pe care nu și-ar schimba-o nici dacă i-ar călca avionul (vezi AC/DC, Metallica, Slayer, Amon Amarth, Immortal, Iron Maiden, etc.), iar dacă o schimbă rezultatul este slab (Lulu este cel mai faimos exemplu în acest sens). Având în vedere că și Trans-Siberian Orchestra ar putea intra în categoria de mai sus (pentru că iau în considerare și lunga activitate și discografie a grupului Savatage), pentru mine a fost o surpriză să aud că au renunțat la opera rock și s-au reorientat spre altceva. Am avut dubii din acest motiv, accentuate și de câteva recenzii nefavorabile pe care le-am citit la momentul apariției lui Letters from the Labyrinth, drept care l-am trecut cu vederea și l-am lăsat în colțul întunecat al bibliotecii muzicale digitale. Întâmplarea face că l-am descărcat din greșeală și, uitând ce auzisem despre el, l-am ascultat în vacanță și am rămas plăcut impresionat.
La o primă audiție, am remarcat o schimbare față de stilul pe care-l cunoșteam atât de bine, abandonarea albumului-concept și a operei rock venind la pachet cu această distanțare față de trecut. Mai progresiv, mai amplu și bombastic pe alocuri, cu momente și pasaje inedite menținând însă clasicele solouri de chitară și clape, Letters from the Labyrinth inaugurează aceste trăsături încă de la prima piesă – Time and Distance. Corul din început amintește de Rhapsody of Fire sau de Xandria prin amploare și volum, însă continuarea este neașteptată – un interludiu de bas (o raritate în compozițiile Trans-Siberian Orchestra) deschide o secțiune instrumentală ritmată și catchy, veselă, în puternic contrast cu sobrul intro. Recunosc însă cu ușurință solourile celor doi chitariști, Al Pitrelli și Jon Oliva; și de această dată includ influențe evidente din muzica clasică, uneori reinterpretând compoziții consacrate. În Letters from the Labyrinth, s-au orientat mai mult spre compozitorii ruși, introducând pasaje inspirate de munca lui Rimsky-Korsakov și a lui Modest Mussorgsky, dar Beethoven și Bach sunt și ei întâlniți în melodiile albumului. Următoarele două cântece, Madness of Men și Prometheus, m-au surprins din nou prin instrumentalele mult mai rafinate și, mai ales pe cel din urmă, prin trecerea între partea instrumentală și cea lirică, trecere compusă în cel mai pur stil progressive.
Urmează piesa mea preferată de pe album – Mountain Labyrinth, un instrumental incredibil de catchy și plăcut, imposibil de scos din cap. Este, în momentul de față, parte din top 3 instrumentale preferate, alături de A Mad Russian Christmas (tot al Trans-Siberian) și Perfection or Vanity (opera Dimmu Borgir). O altă preferată personală este Who I Am, o superbă demonstrație de forță din partea corului, o melodie bombastică și impresionantă, cu o lirică foarte bine adaptată muzicii și unică în discografia TSO. Not Dead Yet se remarcă prin instrumentalul mai alert și mai vesel, cu o atmosferă amintind de anii 80-90 și de șlagărele acelor timpuri, iar partea vocală îmi amintește de câteva piese de pe The Lost Christmas Eve.
În ciuda inovațiilor, Letters from the Labyrinth păstrează foarte multe elemente mai vechi. În Not The Same, aud puțin din Back to a Reason part II, A Last Illusion sau din Dream Child, melodii simple dar emoționante și de o frumusețe care compensează pentru lipsa complexității. La fel, Forget About the Blame (un remake după un cântec al lui Johnny Green) readuce în atenția ascultătorului vechea Trans-Siberian Orchestra, însă cu un nou chip și cu un nou puls în vene. Cele două variante, una cu vocale feminine (Lzzy Hale a cântat pe aceasta) și cealaltă cu voce bărbătească se completează reciproc în mod armonios – poate de-aici reies și subtitlurile Moon Version și Sun Version, care însoțesc cele două cântece.
Dintr-un punct de vedere general, însă, Letters from the Labyrinth nu mi se pare închegat, omogen. Alternanța între părțile vesele, catchy și ritmate, cele bombastice și ample și cele triste și sobre nu este lină, și unele piese par nelalocul lor în material. Dacă ar fi fost o operă rock, poate ar fi mers, în situația în care ar fi ilustrat părțile vesele și triste din viața personajului, tragediile și fericirile sale, însă așa pare oarecum forțat.
Vorbind despre versurile pieselor, vă reamintesc inovația principală a acestui album – renunțarea la conceptul de operă rock. Astfel, tematica lirică este diversă și variată, abordându-se subiecte precum autocunoașterea, istoria, dragostea sau politica. Din nou remarc diferențele între acestea (în opinia mea, prea multe) și consider că poate ar fi fost mai bine să se limiteze la 2-3 teme generice, nu la 5-6 precum este cazul de față.
Producția albumului este, ca de obicei, extraordinară și calitatea produsului finit este, fără dubiu, impresionantă. Bine echilibrat, cu un sunet bogat și puternic, cu instrumente evidențiate în momentele oportune și cu o masterizare de invidiat, dovedește din nou măiestria producătorului Paul O’Neill, fondatorul TSO. A, și este poate singurul aspect care amintește faptul că ascult un LP și nu o compilație sau un playlist.
Letters from the Labyrinth aduce o schimbare în muzica Trans-Siberian Orchestra și pare a fi un deschizător de drumuri pentru proiectul muzical. Nu știu și nu cred că se vor avânta pe această cale nouă, ci mai degrabă mă aștept ca următorul material al grupului să fie și o revenire la albumul-concept de tip rock opera; vom vedea cel mai probabil cândva prin 2018-2019, dacă ne raportăm la frecvența lansărilor de până acum.
Notă finală: 8.5/10
