Seara din 22 octombrie se anunța ca fiind una memorabilă, cu polonezii din Tides From Nebula revenind în România, în club Control, cu un concert în cadrul turneului de lansare al noului lor album Safehaven. Odată ce am avut surpriza plăcută de a afla că trupa de rock post-belic, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, va debuta pe scena muzicală live, în deschiderea celor de la Tides, excursia mea către Bucureşti a fost inevitabilă, fiind determinat să le țin pumnii la acest eveniment important (și sã le dau niste zacuscã?).
Am ajuns devreme în Control, pe la ora 19, şi am avut plăcerea de a prinde o parte din soundcheck-ul celor de la Am Fost La Munte Şi Mi-a Plăcut. Auzind doar câteva fragmente din popularul lor single, Decât Să-mi Pui Zacuscă Mai Bine Îmi Ții Pumnii, deja deveneam tot mai entuziasmat pentru show-ul ce avea sã urmeze. Sunetul pe față era perfect, iar trupeții păreau mai pregătiți ca niciodatã.
După o scurtã ieșire la aer liber, intrând înapoi in sală, am observat că publicul deja a început să se adune pentru trupa ce urma să deschidă seara, atât fani înrăiți, cât și curioși neinițiați, dornici sã vadă care e treaba cu trupa asta cu un nume perfect normal.
La 20:30, Am Fost La Munte Şi Mi-a Plăcut urca pe scenă, acompaniați de un intro ambiental, urmând să își înceapã recitalul cu piesa Te-am Sunat Și Nu Mi-ai Răspuns, piesă ce serveste drept intro pe primul lor material discografic, Susurul Râurilor Care Curg În Jos, Sau În Sus, Depinde Cum Te Uiți. Trecerea în următoarea piesă se face într-un mod fluid și aproape insesizabil, publicul aplaudând frenetic la auzul primelor note din single-ul lor, Decât Să-mi Pui Zacuscă Mai Bine Îmi Ții Pumnii.
Continuând in ordine, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut își cântă integral EP-ul cu precizie şi dinamism, neavând nimic să le reproșez din punct de vedere muzical. Au fost foarte puține greșeli sesizabile, iar emoțiile trupei se justifică, având în vedere că a fost primul lor concert în formula respectivă. Trupeții au o chimie evidentă pe scenã, jocul și prezența scenică dând dovadă de încredere în abilitațile lor, iar expresiile faciale ale lui Vlad Enescu (Axial Lead, Karmic Thread), fondatorul trupei, ne amintesc că, deși muzica lor este foarte serioasă, ei nu se iau foarte mult în serios. Așadar, nu a lipsit nici atitudinea dezinvoltă pentru care e cunoscută trupa, pauzele dintre piese fiind deseori punctate de câte o glumã foarte, foarte, foarte bună de-a lui Vlad.
Am sesizat și schimbările care au fost aduse pieselor, remarcând, în special, breakdown-ul math rock de pe piesa Puteam Să Fiu În Control Acum și finalul exploziv și dur de pe ultima piesă, Prioritățile Ne Distrug Viața, Dar E Ok.
Țin să menționez că este admirabil cum a reușit Vlad să transforme o mică pagină de Facebook, făcută în glumã, într-un proiect care este atât de bun că e greu de ignorat. Pornind cu un album de calitate, cu un sound și un concept original, ce dovedeşte versatilitate şi talent muzical, acompaniat de o campanie de marketing dezinvoltă și atipică, aducând ceva nou printre sutele de trupe care comunică într-un mod foarte oficial și rigid cu fanii lor, totul culmineazã în punerea în scenã a acestui album, cu ajutorul unui full line-up, cu Mircea Becherescu din Aeon Blank la chitară și Andrei Stere Câmpean cu Matei Pușcaru din :umbra, la tobe şi bas respectiv. Cei 3 instrumentiști ridică proiectul la un cu totul alt nivel.
De la Am Fost La Munte Și Mi-a Placut am învațat cât de important este să nu te iei niciodată prea în serios. Cei 4 muzicieni nu simt că au ceva de dovedit, ei aflându-se pe scenă din dragostea pentru muzică și dorința de a se distra, iar publicul, inevitabil, se distrează odată cu ei. Am senzația că trupa asta va deveni din ce în ce mai importantă, cu potențialul de a-și dezvolta un adevărat „cult following”.
A urmat și vedeta serii, Tides From Nebula, care a urcat pe scenă la foarte scurt timp după trupa din deschidere. Revenind în sală, dupa o scurtã pauză, am fost surprins de o sală întunecatã, colorată doar de un joc de lumini, o nuanța perfectă de albastru ce dansa pe scenã, glisând de-a lungul pereților ca nişte mini-cascade liniștite. În ciuda faptului că sala era plină, deja m-am simțit transportat undeva departe, în spațiu, plutind singur printre nebuloase și stele.
Cvartetul polonez a fost doar un trio în acea seară, cu Maciej Karbowski la chitară şi clape, Przemek Węgłowski la chitară bas și sintetizatoare și Tomasz Stołowski la tobe, Adam Waleszyński (chitară) fiind forțat să abandoneze turneul, datorită unor probleme severe de sănătate care au necesitat atenție medicală urgentă. Chitara lui a fost pusă pe un backing track. Să sperăm că Adam se va însănătoși cât mai repede și va putea să se alăture din nou colegilor lui în acest turneu.
Polonezii au pregătit pentru noi un setlist ce a acoperit întreaga lor carieră, un fel de „best of” din cele 4 albume pe care le-au lansat până acum, dar s-au axat, bineînțeles, mai mult pe albumul Safehaven. A urmat o avalanșă de emoții și trăiri frumoase, unele pline de zâmbete și sentimente de împlinire, iar altele reci sau îmbibate cu o melancolie dureroasă, dar toate îmbrăcate într-o nostalgie paradoxalã, ca un dor pentru clipe ce nu au fost trăite vreodată. S-au cântat piese ca și Colour Of Glow, We Are The Mirror și Knees To The Earth de pe albumul nou, precum și Only With Presence de pe albumul Eternal Movement și Siberia de pe Earthshine.
Execuția trio-ului a fost perfectă, dând dovadă de un profesionalism desăvârșit, cu un spectacol coerent care a curs fluid și natural, fără pauze prea lungi, fără sunete în plus. Pe lângă o execuție instrumentală perfectă, prezența lor scenică este cu totul și cu totul specială, sărind dintr-un capăt al scenei în celălalt, dansând si comunicând vizual cu publicul, oricine își poate da seama cât de mult le place acestor oameni ceea ce fac și cât de mult se bucură de faptul că se afla acolo. Au avut noroc și de un sunet impecabil, realizat de inginerul de sunet al serii respective, toate frecvențele fiind balansate în toate colțurile clubului și fiecare instrument auzindu-se clar și în forță. Nu exagerez când spun că a fost una dintre cele mai bune sonorizări de club pe care le-am auzit.
Pe lângâ o performanță impecabilă, trupa a mai avut și un show de lumini spectaculos, reprezentând o parte esențială din experiența Tides From Nebula. Albastru a fost culoarea serii, colorând sala întunecată cu o atmosferă rece și plăcută, dând senzația de pace și plutire. Culori de contrast, precum roșu și galben, se mai înhămau, pe momentele mai intense, la câte un vals cu albastrul, sugerând o rupere a stării de pace cu momente pline de pasiune și furie, un fel de trecere pe lânga un soare sau o nebuloasă, în timpul călătoriei prin spațiu. Luminile ilustrează și natura dinamică, formată din contraste, a compozițiilor trupei.
Polonezii și-au încheiat recitalul într-un mod exploziv, cu piesa Now Run de pe Eternal Movement, care este și preferata mea de la Tides From Nebula. Nu știu la ce s-au gândit ei când au făcut-o, dar îmi place să îmi imaginez că e despre o stea a cărei lumină radiază puternic cu optimism şi iubire. Fiind singură în univers, cu timpul, lumina ei se stinge şi urmărim lupta ei de a rămâne în viaţă cât mai mult. În final, steaua explodează într-o supernova glorioasã, cu un ultim joc de lumini spectaculos, înainte ca totul să se reducă la întuneric absolut.
După ce au ieșit de pe scenă, publicul a mai cerut un bis, iar cei trei s-au întors și ne-au încântat cu cea mai cunoscută piesa a lor, Tragedy Of Joseph Merrick de pe Aura, unde Maciej a coborât de pe scenă și a cântat piesa din public.
Am plecat din club hipnotizat în seara aceea și mi-a luat vreo oră și ceva ca să aterizez înapoi pe planeta Pământ. Am înțeles și eu de ce am prieteni care fac excursii la București de fiecare dată când cântă Tides From Nebula. Nu degeaba e considerată trupa ca fiind una din elitele post-rock-ului din Europa.
Autor: Robert Cotoros
