Fiindcă trec printr-o etapă de thrash şi cum nu strică niciodată o porţie energetică de thrash, să vorbim astăzi despre unii dintre „regii” nenumiţi ai genului: Testament.
Una dintre trupele pioniere după părerile unora, dar cu siguranţă unul dintre cele mai importante nume din arie, cu atât mai mult din scena Bay Area, Testament are nu mai puţin de 34 de ani de carieră şi 11 albume la portofoliu, fiind de altfel una dintre puţinele trupe de şcoală veche rămase fidele rădăcinilor.
Să-ncepem cu începutul, aşadar. Formată prin ’83 undeva în colţ de Californie, sub numele de Legacy (de altfel şi numele primului dintre albumele trupei – ’87), de către singurul membru nelipsit din componenţă, Eric Peterson şi verişorul său, pe vremea aceea cel care lua locul lui Chuck Billy, nu înaintea lui Souza (Exodus) însă, Testament devine istorie. Primul chitarist al trupei este curând înlocuit cu alt membru aflat azi în componenţa trupei, Alex Skolnick (care, în secret vă mărturisesc, este unul dintre cei mai versatili chitarişti ai scenei de thrash, bucurându–se şi de proiectele sale solo de blues şi jazz în prezent). Urmează la doi ani după, şi după un mic demo lansat, ca Chuck Billy să îi „fure” locul vocalului şi să se nască Testament aşa cum o ştim. Forţaţi să îşi schimbe numele în Testament, datorită unei alte trupe cu numele Legacy, membrii, aproape în formula completă de astăzi, lansează primul material discografic full length, „The Legacy„, în ’87. Albumul conţinea nouă piese, dintre care multe sunt încă printre cele mai apreciate de fanii genului, precum „Alone in the Dark” sau „The Haunting”. „The Legacy” conţinea toate elementele unui thrash făcut ca la carte, de la elemente instigătoare de mosh pit, la riff-uri agresive şi repetitive şi până la vocalul tulburător de puternic, precum şi o producţie de excepţie pentru acea vreme.
Trupa s-a făcut rapid remarcată în cercul Bay Area, cu atât mai mult după un turneu american şi european alături de Anthrax şi datorită asocierilor cu nume precum Overkill sau Megadeth, motiv pentru care presiunea unui al doilea album se concretizează în „The New Order” (1988), un alt material discografic de importanţă epopeică pentru evoluţia genului. Cu zece piese în componenţa sa, materialul menţine aceeaşi linie precum anteriorul, dar se remarcă prin diversitate. Albumul pune mai mult accent pe tehnică şi instrumental, dar şi pe întregul compoziţiilor, cu mult mai închegate. Dintre cele mai cunoscute piese ale materialului le numesc pe „Disciples Of The Watch” şi „Trial By Fire”, şi vă recomand „Musical Death (A Dirge)”, un instrumental de toată frumuseţea clasică, care dovedeşte cât de departe se putea duce această trupă.
Un nou turneu alături de trupe precum Death Angel şi Vio-lence, este urmat de un alt album, la încă doar un an distanţă de celălalt. Timpul scurt însă nu scade din calitatea acestuia, „Practice What You Preach„, imprimând în lirică o maturitate a trupei. Cele zece noi piese includ destule secţiuni felurite cât să aibă succes şi în rândul fanilor, dar şi în rândul radio-urilor locale, prin intermediul unor piese precum „The Ballad”.
Aşa cum istoria ne obişnuieşte deja, la încă un an distanţă, urmează un alt material discografic de căpătâi pentru gen, „Souls of Black„. Deşi nu s-a bucurat doar de păreri pozitive din partea criticilor, albumul este poate cel mai cunoscut în rândul metaliştilor, mai mult sau mai puţin aventuraţi în ale thrash-ului. Alte zece piese pline de energie, îndreptate spre idei cotidiane şi înţesate cu experimente din partea lui Chuck pe partea vocală.
Următorul album, „The Ritual„, debutează cele 11 piese din componenţa sa cu un solo care prezice o evoluţie a trupei spre un thrash ceva mai puţin energic şi axat mai degrabă pe influenţe de heavy. Nu lipsesc de pe acesta solo-urile memorabile şi nici producţia minunată care reliefează un Chuck Billy cu o voce mult mai curată, dar conţinută în limitele necesarului.
La puţin timp după lansarea acestuia însă schimbările de componenţă regresează mersul frenetic al lansărilor şi al turneelor cu care ne obişnuise trupa până în acel moment. Skolnick şi toboşarul Clemente pleacă datorită diferenţelor în preferinţele muzicale din aceea perioadă. Abia în ’94, trupa revine alături de Tempesta la tobe şi Murphy (Obituary, Death) la chitară, pentru un nou material. Şi cum schimbările de componenţă se resimt de obicei în stilul abordat de o trupă, aşa avea să fie cazul şi aici. „Low” iese din tiparul Testament prin inserţii de death şi groove, depărtându–se cu atât mai mult de tendinţa trupei cu albumul anterior, de a se orienta spre un heavy metal ceva mai plăcut mainstream-ului.
Trupa însă suferă numeroase alte modificări de componenţă în această perioadă, motiv pentru care se considera că Testament îşi încetase existenţa într-un timp. „Demonic„-ul apărut în ’97 îl scoate în evidenţă pe Peterson, acum chitarist ritm şi lead, atât liric, cât şi instrumental. Cel mai întunecat material discografic lansat de Testament vreodată, „Demonic”, tinde să se separe de celelalte de la artwork şi până la numeroasele accente de death şi black resimţite în toate cele 11 piese incluse. Cu toate acestea, albumul este binevenit ca un respiro de la stilul consacrat şi rămâne în istorie pentru abordare prin piese precum „Together as One” (zvonurile spun că ar fi fost un tribut Death) sau „Demonic Refusal”, deşi cu greu te regăseşti ca fan al vechiului Testament, în acest material.
Deşi şi următorul material, „The Gathering„, lansat în ’99, conţine aceleaşi influenţe de black pe ici-colo, Testament scot cu acea ocazie un alt album etalon pentru trupă şi thrash. Cu nimeni alţii decât Lombardo la tobe şi Di Giorgio la bass, piese cum ar fi „D.N.R. (Do Not Resuscitate)”, „Riding The Snake” sau „3 Days in Darkness” lansează o furtună de forţă instrumentală, cu un drumming excesiv şi riff-uri în complet sincron cu ritmul frumos închegat de bass-ul pregnant.
Anii 2000, atât datorită problemelor de sănătate ale lui Chuck, cât şi datorită constantelor schimbări de componenţă, aduc fanilor doar concerte susţinute şi o pauză destul de însemnată fără noi materiale lansate. Aşadar, următorul apare abia în 2008. „The Formation of Damnation” îl re-anunţă oficial pe Skolnick drept chitarist al trupei. „More Than Meets The Eye” şi „F.E.A.R” fuseseră cântate live şi până în acel moment, însă celelalte opt piese incluse pe album demonstrează încă o dată că „tăticii” thrash-ului se întorseseră ca şi când erau încă anii ’80. Cu acelaşi stil caracteristic, aceeaşi forţă de şcoală veche, cu ceva mai multe experimente pe partea de instrumental şi cu un Chuck Billy vindecat complet, cu o voce mai puternică ca oricând.
Ritmul nebunesc de lansare al unor noi materiale este reluat, spre bucuria fanilor, următorul urmând la doar doi ani, şi anume „Dark Roots of Earth„. Într–adevăr „rădăcinile” îşi fac loc spre suprafaţă în aceeaşi tornadă de riff-uri care iau forma air guitar-urilor spontane ce îşi urmăresc ascultătorii, prin solo-uri extinse (ascultă „Throne of Thorns”) şi prin iţele uneia dintre cele mai curate producţii Testament. Nu mai zicem, o plăcere de ascultat live, cu Chuck utilizându–se de acele air guitar-uri menţionate anterior, pe de-a lungul celebrului său microfon.
După 33 de existenţă, trupa revine în 2016 cu ultimul material lansat până acum, „Brotherhood of the Snake„, titlul amintind de perioada anilor ’90 a Testament, cele zece piese, în caz că mai aveai nevoie, fiind o nouă şi ultimă (până în acest moment) dovadă că membrii trupei nu au de gând să încetinească prea curând şi că thrash-ul de la origini dăinuie cât se poate de viu şi în prezent. Chuck Billy a declarat de curând că Testament lucrează deja la un alt album, cel cu numărul 12, deci nu pot să urez decât încă cel puţin 34 de ani de carieră acestei trupe rezistente în faţa timpului aproape mai bine ca oricine.
