În zilele de 4-7 mai, Cavalleria Events ne-a pregătit un eveniment cu totul inedit, o celebrare de 4 zile a celor mai interesante și de nișă genuri muzicale, genuri ce au cunoscut o popularitate considerabilă în perioada anilor ’60-’70, dar care încă au o importanță considerabilă printre ascultătorii dedicați. Soundart Festival, susținut în club Quantic din București, s-a prezentat ca fiind un eveniment ambițios, asumându-și riscul de a sări peste limitele mainstream-ului, cu scopul de a aduce în fața publicului o latură a muzicii ce nu este explorată frecvent. Line-upul festivalului nu a dezamăgit sub nici o formă, aducând trupe importante atât din sfera rock-ului progresiv, iar aici țin să-i menționez pe Exivious și White Walls, cât și din sfera stoner/psihedelic-ului, unde Stoned Jesus și Nightstalker au fost vedetele serii. Line-upul a fost completat de trupe ce stau pe la marginea obscurității, oferind multe surprize publicului numeros, printr-o muzică ce niciodată nu a încetat să surprindă.
Seara de 4 mai a fost de încălzire, doar cu workshop-uri dedicate conceptului pe care-l prezenta evenimentul, lucru ce a permis publicului să se familiarizeze cu atmosfera și cu trupele ce vor urma să le încânte auzul.
Adevărata distracție începe abia a doua zi, care, conform programului, părea să fie dedicată fanilor de progressive. Prima trupă, cea care a inaugurat festivalul, a fost Fakir Thongs. Cei 4 italieni au avut o prestație extraordinară, prezentând un stil unic de muzică, o combinație de progressive rock inspirată de trupe gen Tool sau Rishloo cu influențe puternice de stoner și psihedelic a la Queens Of The Stone Age sau chiar The Grateful Dead. În ciuda faptului că lumea încă nu s-a adunat în număr corespunzător, italienii au avut o primire foarte călduroasă și au fost alegerea ideală pentru a deschide fest-ul, cu stoner/prog-ul pe care l-au bordat.
A urmat Groove Therapist din Grecia, o trupă 100% old-school progressive metal. Cei 5 membrii au adus o atmosferă cu totul și cu totul diferită, cu o muzică executată tehnic perfect, dar și cu imn-uri memorabile de un rock clasic, balansate frumos de cei doi vocali ai trupei. Trupa are o colecție de muzicieni foarte talentați, carismatici, iar execuția lor a fost impecabilă, cum este și de așteptat de la o trupă care abordează acest gen. Totuși, recunosc că nu am fost surprins sau uimit în vreun fel de compozițiile lor muzicale, care nu au adus ceva nou stilului ce a fost popularizat de trupe mari precum Dream Theater, Vanden Plas și Pain Of Salvation.
La ora 9 jumate urcă pe scenă primii headlineri ai serii, White Walls, o trupă românească de progressive metal pe care nu am mai văzut-o live din 2012. Recitalul lor a început cu prima piesă de pe albumul lor Escape Artist, Silence, continuând imediat cu Dream Chaser, o compoziție complexă de 9 minute și jumătate, puternic influențată de Tool, dar cu un șarm aparte, unic, ducând aproape spre sensibilitățile muzicii clasice. Desigur, se simte puternic și influența celor de la Between The Buried And Me, dar presărată cu elemente puternice de jazz, post-rock și chiar și stoner pe piese ca Loose Ends. Au cântat și noua lor piesă, Death Follows Me și cei 4 și-au încheiat recitalul cu piesa mea preferată de pe Escape Artist, The Masquerade, o compoziție liniștită, plină de sincope și acorduri jazzy, ce culminează într-un final exploziv și dur. Pe scenă, White Walls au dat dovadă nu numai de profesionalism muzical, ci și de o carismă puternică și o atitudine dezinvoltă care încurajează publicul să se distreze. Au încheiat cu ropote de aplauze din partea unui public numeros, dornic să audă mai mult din partea lor. Din păcate, programul trebuia respectat și nu au putut să îndeplinească dorința publicului de bis.
A urmat vedeta serii, mult respectații olandezi de la Exivious, întâmpinați cu mult entuziasm din partea celor din sală. Membrii Exivious sunt foarte cunoscuți pentru activitatea lor în Cynic, o trupă ce a influențat puternic curentul de progressive metal modern. Cvartetul instrumental a urcat pe scenă cu calmitatea caracteristică a unor muzicieni de jazz, trecând la treaba fără să piardă timp. Setlist-ul lor a conținut un best of din cele două albume pe care le au la activ, Exivious și Liminal, abordând un gen de muzică ce are subtilitățile și tehnica jazz-ului, dar și forța nebună a metalului, amintind de trupe precum Gordian Knot sau de mult îndrăgitul chitarist Allan Holdsworth. Toți cei 4 virtuozi au avut momentele lor când au sărit în evidență, dar am fost în special impresionat de solo-urile de bass ale lui Robin de pe Ripple Of A Tear și Waves Of Thought, care te făceau să uiți că te afli la un concert de metal și de frumosul solo al lui Tymon de pe Deeply Woven, cu o tehnică desăvârșită, dar și cu sensibilități aparte, a la David Gilmour. Nu au lipsit nici influențele de post-rock, ele fiind foarte evidente pe piese ca Entrust, dar n-au lipsit nici poliritmiile caracteristice metalului progresiv, evidente mai ales pe One‘s Glow. În mijlocul concertului, băieții au anunțat că acesta este primul și ultimul lor concert din România, trupa urmând să-și încheie activitatea după turneu și încurajând publicul să savureze momentul la maxim. Recitalul a fost încheiat cu piesa Immanent de pe Liminal, iar, la fel ca la White Walls, publicul a aplaudat zgomotos, cerând bis, dar, din nou, datorită programului limitat, nu s-a putut acest lucru.
După Exivious, spre surprinderea mea neplăcută, o mare parte din public a plecat, totul căpătând un caracter de after-party acuma, unde doar o mână de oameni a mai rămas să-i vadă pe grecii de la SL Theory, o trupă ce a depus mult efort în aranjamentul lor muzical. Trupa a venit cu un line-up numeros, adăugând și un cor pe lângă instrumentiștii și vocalul trupei. Au abordat un progressive metal puternic influențat de Fates Warning, cu refrene memorabile de hard-rock, a la Whitesnake și Mr. Big, dar surprinzând pe alocuri și cu sonorități liniștite ce duceau chiar spre Riverside.
Seara a fost încheiată de doua trupe românești ce se află în ascensiune, cu un stoner-rock clasic și poate un pic previzibil din partea celor de la Arashai și un alternative metal de calitate, inspirat de Dredg și Deftones, din partea celor de la Unflicted.
A doua seară a festivalului a avut un început dificil, Quantic deschizându-și porțile cu trei trupe de încălzire: COD, Hesperion și September Code. Cele trei trupe au prezentat genuri muzicale disparate, de la thrash/speed metal la power metal la old-school progressive, creând o atmosferă muzicală haotică ce nu părea să aibă o identitate clară încă. Cele trei trupe au fost întâmpinate de un public dezamăgitor de mic, iar acest lucru s-a reflectat și în recitalurile lor apatice, lumea strângându-se în număr mare abia la binecunoscuții bucureșteni ai stoner-ului RoadkillSoda.
Din acest moment, lucrurile au luat o turnură plăcută, tematica stoner a serii cristalizându-se în sfârșit. Publicul, acuma numeros la număr, dansa înflăcărat pe acordurile de blues/hard-rock ale bucureștenilor din RoadkillSoda, trupă a cărei compoziții și prestație au fost ideale pentru a deschide concertele celor de la Nightstalker și Stoned Jesus. Bucureștenii abordează un stoner-rock clasic, inspirat de pionierii acestui gen, Kyuss, dar înclinând mai mult spre stilul plin de atitudine al celor de la 1000mods.
Headlinerii serii au adus cu ei fler-ul și atmosfera anilor ’70, prin hard rock-ul lor acid și temele muzicale ce hipnotizează și îți restructurează sinapsele, pictând un peisaj al deșertului Mojave, a unei vieți nomade și romantice, pierzând serile cu ochii în stele și în fum de verdeață, detașat de limitele corpului și complet predat instinctului. Ambele trupe, dar în special Stoned Jesus evocau vechi influențe ale titanilor old-school, de la Black Sabbath, până la Jimi Hendrix și chiar și The Grateful Dead. Atitudinea lor detașată cât și carisma și imaginea lor relaxată îi făceau să pară parcă rupți din line-upul de la Woodstock, iar publicul le-a întors entuziasmul înzecit.
Nightstalker au încântat cu groove-urile contagioase de pe Baby, God Is Dead sau de pe binecunoscuta Children Of The Sun, vocalul plutind deasupra instrumentalului închegat cu un timbru ce amintește de Chris Cornell în perioada Soundgarden. Atmosferici, energetici, talentați, grecii de la Nightstalker au dovedit din nou de ce sunt în vârful mișcării contemporane de stoner.
Stoned Jesus au adus energia infecțioasă, cu piese furioase și rapide ca Here Come The Robots, capodopere progressive, pline de poliritmii și măsuri complexe, precum I’m The Mountain și piese lente și erotice, ca Red Wine. Desigur, n-au lipsit nici liniile melodioase memorabile din Electric Mistress și Bright Like The Morning, iar la bis, Stoned Jesus și-au arătat și influențele de doom cu piesa Black Woods.
La fel ca în seara precedentă, după recitalul celor de la Stoned Jesus, marea majoritate a publicului a plecat, doar o mână de oameni rămânând să vadă următoarele trei trupe. Din cele trei, trebuie să menționez că mi-au sărit în ochi cei de la Risin Sabotage, o trupă nebună ce combină psihedelicul anilor ’60 cu doom metalul, într-un sound complet unic, greu de comparat cu altceva. Ritmurile puternice ale tobei, basul murdar și chitarele îmbibate în ecou și chorus intoxicau pe loc, iar prezența scenică flamboiantă a trupei, în special cea a vocalului, mi-a amintit mult de prestațiile lui Janis Joplin și trupa ei live. În ciuda publicului mic, Risin Sabotage au dat tot ce au avut și m-au impresionat profund.
Ultima seara a festivalului a fost mai modestă, fără nume mari, dar cu siguranță plină de surprize.
Prima surpriză, pentru mine, a fost trupa Tragic din București, o trupă ce abordează un post-metal îmbinat cu doom și progressive, amintind într-un mod foarte plăcut de Isis (trupa), una din preferatele mele de acest gen. Mi-aș fi dorit să vad mai multă lume la ei, deși, publicul prezent se implica trup și suflet în muzica lor. Singurul lucru care îi trage în jos pe cei de la Tragic, după părerea mea, este prezența scenică slabă, băieții părând prea timorați ca să interacționeze cu ascultătorii sau să se miște pe scenă. Dar, datorită muzicalității lor, Tragic este o trupă pe care o voi urmări îndeaproape de acum încolo.
Următoarea trupă a fost Chaplin’s Dream, abordând o combinație de progressive metal cu speed/thrash metal. Inițial, la prima lor piesă puternic influențată de riff-urile rapide de la Slayer, am avut senzația că această trupă nu se potrivește deloc în peisajul festivalului. Pe la 4-a piesă, Chaplin’s Dream și-au arătat și latura progresivă cu piesa The Friday Song, abordând un stil cu totul diferit față de cel de dinainte, combinând influențe Tool cu groove-uri puternice inspirate din Sepultura. La finalul recitalului lor, Chaplin’s Dream mi-au lăsat o primă impresie plăcută, arătând talentul unei trupe cu mare potențial, dar care încă nu și-a găsit identitatea muzicală.
A urmat Wooldozer, o trupă din București pe care așteptam să o văd de foarte mult timp, observând ascensiunea ei tot mai rapidă. Wooldozer abordează un stoner-rock foarte similar cu cel cântat de Nightstalker și Stoned Jesus cu o seară înainte. Prima parte a concertului lor a fost instrumentală, datorită unor probleme de voce pe care le avea vocalul lor, Vladimir. În ciuda lipsei unui frontman, instrumentiști au dovedit că au suficientă carismă și inteligență muzicală ca să întrețină o atmosferă incendiară de unii singuri. Menționez că stilul celor de la Wooldozer nu este teribil de original, însă este executat extraordinar de bine, piesele lor hipnotizând și creând aceeași atmosferă liberă și dezinvoltă pe care au adus-o trupele din seara precedentă. La a doua jumătate a concertului a venit si Vladimir, instrumentiștii liniștindu-se doar un pic, lăsând frontmanul să iasă în evidență. Wooldozer m-au impresionat foarte tare și simt că au atitudinea și muzica necesară pentru a ajunge foarte departe.
Green Yeti este trupa care a încheiat festivalul și este considerată de mulți ca fiind revelația festivalului, lucru cu care sunt complet de acord. Prestația trio-ului din Grecia amintea mult de cei de la Stoned Jesus, dar un pic mai adânciți în călătoria lor intergalactică. Green Yeti a fost, probabil, trupa care e cea mai apropiată de atmosfera retro a anilor ’60, cu influențe puternice din sfera psihedelicului, combinate cu stoner și doom metal. Respectând tradiția veche a psihedelicului, Green Yeti este printre puținele trupe moderne care pot să aibă un album de 70 de minute cu 4 piese. S-au remarcat, în special, cu piese ca Black Planets și Bad Sleep, de pe albumul Desert Show, dar s-au avântat și în multe pasaje improvizate, dând dovadă de versatilitate muzicală. Sound-ul lor vintage și aproape grotesc se potrivește și cu numele trupei, muzica lentă, ce pulsa cu ritmuri echilibrate, pictând imaginea unei creaturi mărețe ce mărșăluiește prin lume. Am fost încântat să observ influențele Kyuss din muzica lor, elementele orientale pe care le presărau pe alocuri și aluziile muzicale pe care le făceau ocazional la Blue Oyster Cult.
Din punct de vedere tehnic, pe perioada celor trei zile, sunetul a fost decent în mod constant. Deși strident pe alocuri, cu vocea principală înfundată la anumite trupe, sunetul per total a fost clar și la volum potrivit. Organizarea a fost elegantă și nu s-au văzut niciun fel de probleme la suprafață. Totuși, am observat că, pe durata celor trei zile, publicul se aduna abia de la ora 20, iar majoritatea lumii pleca până în ora 00. Asta înseamna că trupele ce cântau înainte sau după această perioadă nu aveau public aproape deloc. În situația asta, poate ar fi o alegere mai bună ca următoarea ediție să aibă mai puține trupe în line-up, dar să fie mai concentrat pe tematică.
În rest, Cavalleria Events au reușit să aducă un festival nou și de mare calitate în fața publicului, festival ce a avut un succes plăcut și surprinzător de mare, având în vedere nișa pe care s-a axat și obscuritatea multor trupe din line-up. Laud inițiativa organizatorilor și sper că această mișcare va continua și va crește tot mai mult în anvergură.
Redactor: Robert Cotoros
Foto: Mihai Besliu
