Perioada anilor ’80-’90 a fost în mare parte era de aur a heavy-ului, fie el rock sau metal, cu toate ramurile adiacente. Trupe precum Guns N’ Roses umpleau arene, iar spiritul rock’n’roll nu era nicicând mai viu. Din această mulţime de trupe care lua cu asalt scena anilor, s-a remarcat şi Skid Row. Cu două albume de debut care au depăşit 20 de milioane de vânzări pe plan mondial şi o ascensiune care promitea, Skid Row s-a lansat oficial în ’86, însă abia începând cu ’87-’88 a avut norocul pur de a fi luaţi sub aripă de către managerul lui Bon Jovi şi de a semna cu o casă de discuri, timp în care trupei i se alătură şi Sebastian Bach.
Succesul nu a încetat să apară încă de la lansarea materialului discografic de debut, „Skid Row”, iar piese precum „I remember you” şi „18 and life” rămân testamentul unei trupe cu mare potenţial, dar înghiţită repede de industrie şi de certurile tipice perioadei. În următorii ani trupa se bucură de o viaţă de rockstar aşa cum visau şi altele mai mici, plecând în turneu alături de trupe precum Mötley Crüe, Aerosmith sau Guns N’ Roses.
Cel de-al doilea album din carieră, „Slave to the grind”, deşi se dovedeşte a fi un succes, înregistrează şi un declin pentru trupă. Decizia membrilor trupei de a renunţă la hainele auditive tipice anilor ’80 şi de a merge pe o latură mai heavy/speed metal, cu atât mai mult întărită şi de trupele cu care se asociază în acea perioadă (merg în turneu cu Pantera), sfârşeşte prin a da naştere unui album nu atât de radio friendly precum cel de debut.
Ce m-a făcut să aleg această trupă pentru acest editorial însă este exact acest album, precum şi cel care îi urmează, „Subhuman race”. Deşi menţin spiritul heavy specific timpului, Skid Row avansează spre o zonă mai adâncită-n mişcarea underground-ului. „Slave to the grind” reprezintă un semn de maturitate din partea trupei, fiind format din 12 piese care întruchipează forţa şi îndrăzneala care ar fi trebuit să domine în sânul fiecărei trupe de gen, însă nu se întâmpla aşa. Energia unor piese precum “Monkey Business” sau “Slave to the Grind”, revolta liricii, ieşită din sfera baladelor de heavy rotation, precum şi versatilitatea lui Bach pe care se pune mai mult accent în cadrul albumului prin opoziţia forţei din piesele anterior menţionate cu balade cu mesaje gândite şi calculate precum „In a darkened room” sau „Quicksand Jesus”, arată o nouă latură a trupei, una care putea să se descurce fără o casa de discuri care să-i comande spiritul. De altfel acest album a fost înregistrat în primă fază în studio-ul băieţilor, departe de opiniile exterioare.
https://youtu.be/Eu8dBv-kiLM
„Subhuman race” înseamnă şi finalul trupei aşa cum ne-a obişnuit, şi anume despărţirea de vocalul Bach. Accentul pus în continuare pe latura heavy metal a pieselor a împins trupa la o revenire în underground şi scene mai mici, însă cearta lui Bach cu Bolan, bassistul trupei, legată de anularea unui opening act pentru Kiss, este cea care pune capăt unui Skid Row căruia îi ducem lipsa. Albumul însă nu este unul care ar trebui trecut uşor cu vederea. Piese precum „Into Another” sau „My Enemy” şi seria de influenţe pe care o însuma trupa în acest moment anunţau o ieşire treptată din sfera heavy.
Skid Row a trecut prin o serie de schimbări de componenţă între timp, ca într-un final Bolan să fie cel care preia rolul de vocal şi să mai lanseze în formula parţial originală încă două albume: „Thickskin” şi „Revolutions per Minute„. Albumele, deşi nu ies în evidenţă prin ceva anume, sunt în continuare axate pe inserţii care i-au consacrat şi în final, constituie o ascultare decentă.
https://youtu.be/vTaC03fBFUQ
Bach, pe de altă parte, lansează în acelaşi timp încă trei albume solo, „Angel Down”, „Kicking & Screaming” şi „Give ‘Em Hell”, nişte albume cu câteva piese care cu siguranţă îţi vor prinde urechile, de altfel şi dovada că Bach este cel care aducea partea heavy în cadrul Skid Row. Bach rămâne însă unul dintre cei mai buni vocali ai scenei, iar asta nu s-a schimbat nici pe cel mai recent album al său, lansat în 2014, dacă ne axăm fix pe voce.
