În perioada 8-10 septembrie s-a ținut a 6-a ediție a mult anticipatului festival, Something For The Core VI, organizat de HC RO din București. Ediția a 6-a a avut cea mai mare magnitudine de până acum, locația aleasă fiind Quantic, de data aceasta, având cel mai mare și complex line-up de până acum și o organizare mult mai complexă, luând în considerare și prezența publicului din alte orașe și oferind un spațiu de camping pentru acesta. Înainte să intru în detalii despre cum a decurs acest festival, vreau să laud inițiativa celor de la HC RO pentru eforturile depuse în numele underground-ului românesc, organizând evenimente ce au ca scop promovarea trupelor mici și foarte talentate, care merită o expunere considerabilă. Se vede în fiecare an ca HC RO nu fac acest lucru pentru mari câștiguri personale, ci o fac pentru dragostea imensă ce o au pentru scenele underground din toată lumea.
Prima zi a festivalului a marcat și aniversarea de 6 ani a existenței HC RO-ului, iar acest lucru a fost punctat prin intrarea liberă ce a fost acordată în această zi. Dupa o scurtă decalare a programului, trupa care a inaugurat festivalul a fost TBA, o trupă bucureșteană cu un nume atât de simplu și totuși confuz, încât nu pot decât să apreciez umorul lor. Recitalul lor a început pe scena din interior și oferit un punk-rock ce amintea de punk-ul american din anii 2000, inspirat de primele albume Blink-182. Din păcate, energia pozitivă a celor de la TBA a fost întimpinat de un public restrâns și nu foarte entuziast.
Crossbone a fost următoarea trupă din line-up, de data aceasta pe scena de afară. Trupa a avut un show energic, cu un thrash metal nostalgic ce amintea de scenă thrash a anilor 80, dezvoltată de Metallica, Slayer, Anthrax și Megadeth. Nu a fost nimic original în abordarea lor, dar execuția și tehnica lor a fost de calitate. Pe scena din club a urmat apoi Damage Case, o trupă ce a continuat pe acelasi film de old-school thrash executat frumos.
Pe scena de afara a urmat o surpriză foarte plăcuta cu trupa Las Poftas. Această trupă abordează un punk rock foarte old-school, inspirat de trupe gen The Ramones și Sex Pistols, dar aducând pe deasupra influențe din muzica tradițională spaniolă și o vocalistă cu o voce agresivă și unică ce se potrivește perfect în combinația lor de genuri. Prezența lor scenică a avut și ea un plus, venind pe scenă costumați și mascați într-un mod în care arătau că nu se iau foarte mult în serios, dar evident se bucură de muzica pe care o cântă. Câteva lucruri care nu mi-au plăcut la ei au fost țipetele miorlăite ale vocalistei pe părțile instrumentale ale pieselor și sunetul care a lăsat un pic de dorit.
Pe scena din club a urmat Walk The Abyss, prima trupă de core din festival, lucru de care s-a bucurat în mod vizibil publicul și au căpătat o energie sălbatica pe toata durata concertului. Walk The Abyss abordeaza un deathcore furios ce-ți face sângele să pulseze în vene, iar recitalul lor a fost bine executat, cu show energic și per ansamblu o schimbare de peisaj binevenită.
Negative Core au urmat pe scena de afară, continuând atmosfera de deathcore creată înainte. În ciuda faptului că muzica celor de la Negative Core nu este în totalitate pe gustul meu, am putut să apreciez modul în care își executa muzica pe scenă, iar prezența scenică a fost spectaculoasă, vocalistul antrenând mereu publicul și aducând pe scenă numerosi invitați speciali care au îmbogațit show-ul lor. Mi-a plăcut și atitudinea degajată a muzicienilor, arătând ca au venit aici să se distreze alături de public, iar acest lucru s-a întamplat fără îndoială.
De aici încolo, toate concertele s-au ținut în interiorul clubului și programul a început să se decaleze tot mai mult, datorită timpului îndelungat de setup pentru fiecare trupă. Următoarii care au ocupat scena au fost Breathelast, probabil una dintre cele mai pasionate și muncitoare trupe din underground. Show-ul lor a fost binevenit, plin de energie, iar surpriza cea mai plăcută a fost includerea pieslor vechi, din perioada post-hardcore, piese pe care publicul a izbucnit în mosh pit-uri. Mă asteptam la asta din partea lor și au dovedit din nou că asta este lucrul pe care Breathelast, îl face cel mai bine.
Următoarele trupe au fost Take No More și Rock N Ghena două trupe ce abordează un metalcore destul de previzibil și nu foarte original, dar cântat corect și cu forța corespunzătoare. Din păcate, nu au avut aceeasi prezență scenică și show incendiar pe care l-au avut alte trupe din această seară, lucru ce s-a reflectat și în atitudinea publicului care a devenit mai static și mai puțin entuziast.
Încă o surpriza plăcută au fost cei de la Nevergoinghome, o trupă de care nu am auzit nici măcar un zvon și am fost foarte curios despre ce e vorba. Trupa bucureșteană a surprins plăcut printr-un metalcore foarte melodic, cu influențe de math, care trecea foarte ușor de la brutal și furios la elegant și armonios, aducând un pic aminte de Erra. Cei de la Nevergoinghome, urmează să-și lanseze primul EP, intitulat „Pathways”, și aștept cu nerăbdare să aud cum o să sune pe un material de studio.
Seara s-a încheiat cu Days Before Disappearance, probabil una dintre cele mai dure trupe de vineri, însă plasată probabil în cel mai nepotrivit moment, publicul fiind mult prea obosit ca să mai poată să întrețină atmosfera la ei. Însă deathcore-ul lor a fost bine executat, mi-a plăcut să văd că cei din trupă se bucurau foarte mult să se afle acolo și se vedea pe ei, chiar și noaptea târziu, cât de mult le place să se afle pe scenă. Prezența lor scenică, însă, a lăsat de dorit, deși este de înțeles.
A doua zi a festivalului începe pe scena de afară, cu Visions Of Madness, o trupă ce combină într-un mod interesant hardcore punk-ul cu doom metal-ul, având pasaje rapide și pline de energie urmate de momente lente și introspective, însoțite de o voce înaltă și plină de disperare. Show-ul a continuat cu Mercy’s Dirge, o trupă ce combină într-un mod interesant instrumentalele old school de thrash metal cu breakdown-uri moderne de deathcore și o voce înaltă, puternică, dar care a devenit monotonă pe parcurs. Am fost încântat să aud și influențele Death din partea lor, o trupă care este aproape de sufletul meu.
Au continuat Rotheads, o trupă de old school death metal, care aducea foarte mult a Napalm Death. Rotheads aduc un tribut fidel mult îndrăgitului death metal clasic, însă atât vocea monotonă cât și prezența scenică slabă îi fac să fie mai puțin impresionanți decât ar putea să fie.
Pe scena de afară au urmat Coins As Portraits, o pată de culoare semnificativă pentru mine în acest festival, o muzică foarte greu de digerat, dar foarte pe gustul meu, abordând un mathcore inovativ, cu influențe de freejazz și technical death, aducând aminte de primele albume The Contortionist și eclecticul proiect al lui Mike Patton, Fantomas. Muzica celor de la Coins As Portraits este expresia pură a furiei fără stăpânire și prezența lor cât și execuția lor au fost impecabile.
Următoarea trupă de afara este I Stared Into The Forest, încă un highlight al festivalului. băieții ăștia abordează un gen de hardcore foarte complex, care nu se lasă tras în jos de clișeele harcore-ului deja cunoscut, ci experimentează cu elemente de mathcore, măsuri compuse tipice prog-ului și chiar cu pasaje lungi și atmosferice tipice doom metal-ului. Pe lângă o execuție bună, prezența scenică a celor de la I Stared Into The Forest a fost perfectă, în ciuda faptului că vocalistul lor a fost și la tobe.
Încă o surpriză plăcută au fost cei de la Crize, pe scena de dinăuntru, aducând o muzică mai liniștită față de restul trupelor de până acum, abordând un nu-metal/alternativ plăcut, inspirat de Deftones și trupe autohtone, precum Vita De Vie și Alternosfera, dar adăugând un mic twist hardcore în mix. Vocalul lor a fost carismatic și prezent, privind mereu publicul în ochi, iar, per ansamblu, mi s-a părut că au avut un recital închegat, cu piese frumoase și executate corect.
Bastos au urmat pe scena de afară, o trupă foarte obscură, dar care a avut multe surprize de oferit. În marea de de furie și chitare cu distors, Bastos au oferit un hardcore armonios, ce aduce mult a La Dispute, cu chitare curate și lead-uri frumoase, pasaje armonioase de post-rock, ritmuri alerte de punk și un contrast interesant cu vocea pasionată de screamo. Au avut câteva greșeli în execuția lor, dar au fost foarte activi pe scenă, se simțea bucuria lor de a se afla pe scenă, iar per ansamblu Bastos au devenit o trupă de care sunt foarte curios ce vor pregăti pe viitor. Mi-a părut rău însă de publicul care devenea tot mai mic la număr.
După influențele de post-rock aduse de Bastos mai înainte, grecii de la Calf au continuat într-un mod destul de natural cu un post-rock agresiv, experimental și foarte atmosferic, arătând influente puternice din partea celor de la This Will Desotroy you, dar aducând și bucăți violente de noise, metal și freejazz. În muzica lor fac referințe la diverse elemente din „pop culture”, precum Twin Peaks, dar și referințe la literatură. Calf chiar au adus un aer nou festivalului care, din partea mea, a fost binevenit.
Trupa Expectations a anunțat, din păcate, ca nu mai poate să participe la fest, iar festivalul a continuat cu Allochiria, o trupă pe care îmi doream mult sa o văd la Rockstadt Extreme Fest, însă nu am avut ocazia să o văd până acum. Allochiria este o trupă de post-metal din Grecia ce a început să devină tot mai cunoscută în underground. Cu un nou album scos în 2017, Allochiria și-au dezvoltat tot mai mult stilul, oferind o muzică atmosferică și dură în același timp, evocând stilul Isis și Rosetta, dar aducând și influențe de psihedelic și doom, însoțite de o voce feminină puternică. Cei de la Allochiria au fost foarte prezenți în prestația lor, în ciuda faptului că vocalista lor a stat o mare parte din concert cu spatele la public. Un lucru ce ar fi putut fi perceput ca venind din aroganță sau slăbiciune, emoțiile și mișcările vocalistei păreau firești, iar acest lucru doar a adăugat la o prestație foarte interesantă din partea ei.
Au urmat parizienii de la Time To Burn, aducând, cel mai agresiv și intens post-metal pe care l-am auzit în viața mea. Cu o prezența scenică extraordinară, și o voce îngropată strategic în instrumentalul haotic, Time To Burn, evocau un post-metal cu influențe de black metal, practicat de Oathbreaker, dar aducând un fler personal acestui stil, prin bucăți atmosferice de noise și post-rock și o voce ce exprima pură nebunie.
Relaxând publicul după două zile de intensitate, au urmat cei de la Fjord, o trupă de post-rock din București pe care o revăd mereu cu aceeași plăcere. Fjord au cântat brand-ul lor de post-rock, o combinație instrumentală plăcută, influențată de Russian Circles, executată cu același profesionalism pentru care e cunoscută trupa mereu.
Încheiând seara, bucureștenii de la Keops Vexa au urcat pe scenă, oferind un recital elegant de djent/progressive metal instrumental, puternic influențat de Widek, Modern Day Babylon și Born Of Osiris. Mi-ar fi plăcut să-i văd mai devreme, la o oră mai civilizată când și eu și ceilalți membrii ai publicului am fi avut energie să întreținem atmosfera pentru ei. Cu toate acestea, am apreciat mult ce au putut să faca cei de la Keops Vexa, cu o muzică executată perfect, însă cu câteva momente în care a fost puțin repetitivă. Sper să aud tot mai multe lucruri bune de la ei, acest proiect fiind, cu siguranță, un diamant ce așteaptă să fie descoperit.
Ziua a treia a început în interiorul clubului Quantic, cu bucureștenii de la Till Lungs Collapse, o trupă care și-a făcut prezența cunoscută pentru mine când au încheiat festivalul Rockstadt Extreme Fest, cu un show incendiar. Abordând un post-hardcore modern și plin de energie, executat perfect și cu o prezență scenică foarte activă, Till Lungs Collapse au dovedit că ar putea fi lejer un vârf de lance pentru mișcarea hardcore din Romania, alături de Breathelast. Din păcate, fiind plasați la ora 16, talentul celor de la Till Lungs Collapse nu a putut fi exploatat la maxim, datorită unui public foarte mic la număr. Sper să văd Till Lungs Collapse tot mai mult la fest-uri și în poziții tot mai bune.
Pe scena de afară a urmat a doua trupă cu „collapse” în titlu, When Reasons Collapse, o trupă din Paris care a abordat un metalcore combinat cu melodic death metal, ce amintea de As I Lay Dying în anumite momente. Nu au adus nimic original în interpretările lor, dar show-ul lor a fost clar profesionist și bine exersat, iar vocalista lor a fost plină de energie și foarte carismatică.
The Dignity Complex din Brașov au cântat în interiorul clubului Quantic, fiind ultimul concert la lor cu Alecu la bas, iar alături de ei a cântat și fostul lor chitarist, Andrei Iștoc. The Dignity Complex au încântat publicul cu un progressive metal agresiv, tehnic, inteligent dar și atmosferic, având un stil ce a căpătat un caracter propriu și personal. Având influențe clare The Contortionist, dar executate într-un mod complet diferit, cu o prezență scenică foarte activă, mai ales din partea vocalistului și basistului, The Dignity Complex îmi dovedesc din nou de ce sunt una din trupele mele preferate din underground-ul românesc.
Ziua a continuat cu un line-up divers, Killer Victim au oferit un recital hardcore puternic și ca la carte, Blacksheep au continuat cu un punk rock vesel ce încuraja lumea la dans și voie bună, iar Void Forger au adus cu ei un show apăsător și întunecat, dar un pic timid și apatic, din punctul meu de vedere.
Ropeburn au fost o surpriză plăcută pentru mine, având la voce, de data aceasta, pe Laura Brat, din Gray Matters. Mereu am considerat ca Ropeburn, din punct de vedere instrumental, sunt foarte puternici, combinând stoner-ul cu sludge și hardcore, însă mereu am criticat vocea, care a fost mereu foarte liniară și complet neinteligibilă. Însă, alături de Laura Brat, lucrurile au luat cu totul și cu totul altă turnură, ea având aceeași prezență puternică pe care o avea și vocalistul anterior, dar adăugând expresivitate și claritate în vocea ei, oferind instrumentalelor Ropeburn dreptatea de care aveau nevoie.
vvvlv au încălzit atmosfera pentru cei doi headlineri care urmau, cu un crust/sludge apăsător, similar cu Void Forger, dar mai puțin intens, iar Eaglehaslanded au preluat ștacheta, cu un hardcore plin de energie, cu influențe atipice de mathcore și au prezență scenică absolut incendiară și foarte plăcută.
Seara s-a încheiat cu The Arson Project, Antisect, neputând să-și mai susțină recitalul. Suedezii au încheiat festivalul cum nu se putea mai bine. Abordând hardcore în cea mai pură formă posibilă, The Arson Project au avut un recital cât se poate de bine pus la punct și au avut cea mai spectaculoasă prezență scenică din tot festivalul, vocalul coborând în public și încurajând oamenii la mosh. Din păcate, entuziasmul lui nu a fost întâmpinat de un număr prea mare de oameni, dar am apreciat și admirat pasiunea brută cu care s-a exprimat această trupă.
Ca și impresii generale despre festival, am fost plăcut surprins de organizarea destul de bine pusă la punct, având în vedere creșterea bruscă a mărimii festivalului, cu un număr foarte mare de trupe. În ciuda unui public destul de mic, trupele au dat, în mare parte tot ce aveau mai bun, în aceată celebrare a muzicii metal din underground. Sunetul a lăsat de dorit, din păcate, multe trupe având o sonorizare mult prea gălăgioasă și greu de înțeles, probabil datorat și faptului că festivalul nu a avut un public mare.
Singurul reproș pe care l-aș avea ar fi că, pentru un festival de club ținut în oraș, au fost mult prea multe trupe într-o zi, multe neavând ocazia să-și arate adevăratul potențial, iar timpul de change-over a fost foarte mare, mai ales atunci când recitalurile se mutau toate în club. Lipsa unui nume cu greutate în lumea metalului a contribuit și el, probabil la publicul mic la număr, în ciuda unui marketing foarte bun din partea celor de la HC RO.
În final, vreau să spun că m-am bucurat de această ediție a festivalului Something For The Core și mă bucur că încă mai există oameni în lumea muzicii care au dragoste pentru underground și fac tot posibilul să-l promoveze cât mai bine. Aștept cu drag și următoarea ediție.
Redactor: Robert Cotoros
Foto: Ana-Maria Bucur.
