Blues-ul merge de minune cu un apus de soare pe malul mării aşa cum v-a învăţat şi Stuful din Vamă, dar şi cu o seară încheiată cu un ceai cu gheaţă în timp ce te relaxezi pe balcon/terasă sau pur şi simplu când vrei să faci o plimbare într-o companie auditivă pliată pe gândurile tale.
Aşa că m-am gândit să vă fac câteva sugestii care să meargă cu oricare din variantele de mai sus, mai cunoscute sau mai necunoscute, sau să vă reamintesc de unii dintre ei. Fiindcă sunt foarte multe nume de menţionat, deşi nu le voi parcurge pe toate, aceasta va fi prima parte a articolului.
Fiindcă l-am redescoperit a mia oară pe Bonamassa, încep cu el.
https://www.youtube.com/watch?v=F1_6yCHnSI4
Joe Bonamassa, dacă aveţi vreo afinitate spre blues de orice fel, sigur nu vă este necunoscut. Chitarist versatil şi cu execuţie care poate fi definită uşor ca perfectă şi un vocal turnat de minune pe ritmuri alese, Bonamassa are nu mai puţin de 12 albume la portofoliu, cu piese care să–ţi ungă sinele, sau care să ţi-l vibreze în acorduri de blues alese. Câteva dintre piesele pe care le recomand pentru a vă iniţia în istoricul Bonamassa sunt: „Woke Up Dreaming”, „Asking Around for You”, cover-ul pentru „So Many Roads”, cover-ul pentru „Tea for One”, cover-ul pentru „Sloe Gin„, „The Ballad of John Henry”, „Lonesome Road Blues”, „Driving Towards the Daylight”, „Different Shades of Blue” sau „Oh Beautiful!”.
Jeff Beck, un alt nume deloc străin lumii, cu 15 albume la activ, din ’68 şi până acum, nu duce deloc lipsă de material auditiv. Unul dintre cei mai importanţi şi buni chitarişti din istoria blues rock-ului, Beck este cunoscut pentru folosirea vibrato-ului şi a wah-wah-ului, precum şi datorită faptului că nu se foloseşte de pană. Printre piesele pe care vi le recomand se numără: „Got the Feeling”, „Cause We’ve Ended as Lovers”, „Blues Stay Away from Me”, „Where Were You”, „Brush with the Blues” sau „A Day In The Life”.
Stevie Ray Vaughan, deşi a avut o carieră relativ scurtă, oferă în cele şase albume lansate o porţie de suflet melodios armonizat cu notele de blues. Cel mai bine îl veţi cunoaşte pe acest chitarist prin intermediul unor piese precum: „Little Wing”, „Tin Pan Alley (aka Roughest Place în Town)”, „I’m Cryin'”, „Couldn’t Stand the Weather”, „Lenny”, „Empty Arms”, „Riviera Paradise” sau prin cover-ul piesei lui Elmore James, un alt cântăreţ de blues pe care intenţionam să vi-l recomand cu această ocazie, „The Sky Is Crying”. Şi fiindcă tot am adus aminte de Elmore, cu 13 albume lansate în doar 15 ani, acesta era cunoscut pentru folosirea unor amplificaţii puternice, dar şi pentru compoziţii cum ar fi cea enumerată mai sus sau „Crossroads”, preluată şi de Clapton mai târziu sau chiar şi „Every Day I Have the Blues”, de asemenea preluată de mulţi alţi mari artişti ai blues-ului.
Clapton, pe care îl menţionăm mai devreme, de asemenea, cu siguranţă vă e drag multora. Clapton este poate unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai blues-ului însoţit şi de voce, şi şi-a început cariera asemeni lui Beck şi lui Jimmy Page, în The Yardbirds. Nu ştiu dacă mai are rost să vă reamintesc celebrele sale piese, aşa că vă recomand altele: „Lonesome and a Long Way from Home”, „Better Make It Through Today”, „Innocent Times”, „If I Don’t Be There by Morning”, „Same Old Blues” sau „Someone Like You”.
Duane Allman, alături de Gregory Allman, fondatorii Allman Brothers Band, au scris o întreagă istorie blues, atât fiecare luat individual, cât şi împreună. Gregg din păcate ne-a părăsit chiar anul acesta, însă moştenirea celor doi este imensă. Pentru Duane şi perioada până la moartea sa în trupă alături de Gregg, vă recomand piese precum „Goin’ Down Slow”, „It‘s Not My Cross to Bear”, „Midnight Rider” şi celebra „Stormy Monday”.
Rory Gallagher, pe parcursul celor 12 albume lansate se face cunoscut ascultătorului printr-o carismă greu de ignorat, dar şi prin vocea inconfundabilă şi reprezentarea idilică a acelei perioade de blues. Printre piesele recomandate se numără: „Easy come, easy go”, „I Fall Apart”, „If I Had a Reason” sau „A Million Miles Away”.
Jeff Healey are o discografie care–ţi va lua cel puţin o săptămână de digerat şi parcurs. Atât solo, cât şi sub diferite proiecte, artistul şi-a dedicat şi ultima răsuflare muzicii, iar pasiunea care te înfioară la fiecare notă alterată se resimte şi în moştenirea pe care a lăsat-o. Vă recomand doar câteva, dar cu siguranţă sunt mult mai multe de parcurs: „Blue Jean Blues”, „Don’t Let Your Chance Go By”, „I Need to Be Loved”, „Something to Hold On To” sau „When The Night Comes Falling From The Sky”.
Peter Green, fondatorul Fleetwood Mac, are nu mai puţin de şase albume solo, care într-o mare măsură meritau cel puţin recunoaşterea de care a avut parte alături de trupă. Plin de groove şi accente soul, stilul lui de a aborda blues-ul a fost definit ca fiind mai „întunecat„, asta şi datorită liricii. Piesele sale sunt caracterizate de vibrato alternat cu tonuri de clean, iar printre cele pe care le recomand se numără: „Fool No More”, „Feeling Good” sau „Timeless Time„.
Închei aici prima parte a articolului de recomandări blues, în speranţa că v-am făcut să vă îndrăgostiţi sau re-îndrăgostiţi măcar într-o doză mică de frumuseţea sufletului pus pe portativ.
Partea II – aici.