O seară de duminică în care sunetele ți se așază peste simțăminte, împrumutându-și reciproc din formă, esență și intensitate. Așa a fost noaptea de 26 octombrie din Quantic, București, cu Oh Hiroshima, prima oară în România, ai noștri Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, fiecare preluându-și scena în mod unic lor, și valuri de emoții care au tremurat sub imensitatea nespuselor și au sfărâmat iarăși așteptări.
Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut debutează în jur de ora opt, asigurând un duo cu Oh Hiroshima cum nu se poate mai potrivit și cu o continuitate ideală a concertelor, ce parcă au curs unul într-altul, menținându-ne într-o stare de catharsis complet pe întreaga sa durată. Un concert marca AFLMȘMP nu poate decât să impresioneze în punctul acesta al trupei. Ireproșabile din toate punctele de vedere, de la coeziune, la sunet, profesionalism și atitudine, concertele lor nu fac decât să evolueze și să lovească în moalele underground-ului cu multe lecții de luat la pachet la final. Cu un setlist atât cu piese mai vechi, dar și extrase de pe cel mai recent material, „I Went To The Mountain„, trupa reușește în cele 45 de minute de deschidere pentru Oh Hiroshima să depășească chiar și headlinerii în performanță, valurile aproape hipnotice de intensități instrumentale pierzându-se ideal în identitatea post-rock-ului dar și în iluzoriul melancolic pe care-l pictează cu fiecare notă ce evoluează în apogee ce te eliberează uneori parcă și de propriul fizic. Ajunși într-un punct de maturitate care îi asimilează unui pachet de trupe de renume internațional pe sfera post-rock fără doar și poate, AFLMȘMP devin astfel un nume care știi că întotdeauna oferă tot ce e mai bun pe scenă și de la care nu poți pleca nici indiferent, nici dezamăgit, ci captivat de talentul lor și munca depusă și eliberat de orice greu pe care-l purtai pe umeri înainte de concert.
Oh Hiroshima, un nume care a reușit să facă ceva valuri în străinătate în sfera post-rock și care a ajuns pentru prima oară în România, este tipul de trupă care transformă vocalul subtil într-un instrument adițional în totul oferit și care își reduc compozițiile la o dezbrăcare absolută de învelișurile protectoare ale sinelui într-un vârtej de conflict interior între melancolie și extaz. De altfel, cred că, personal, farmecul acestui gen muzical se trage exact din această dezbatere internă pe care o induc ascultătorilor, care tind să se piardă în feerii și visări pline de melancolie chiar și pentru nimic, dar care simultan simt și o eliberare din constrângerile acestora, transformându-ne într-o serie de forme neregulate de simțăminte care plutesc într-un spațiu fără margini și aspect definit. Acel „catharsis” poate ajunge într-adevăr cel mai aproape de adevărul a ceea ce încerc să descriu, și totuși parcă insuficient. Revenind însă la Oh Hiroshima, concertul a fost o excursie în eter cu ajutorul unui setlist extrem de echilibrat, menținut ca un pendul între vechi și nou, plin de piesele cele mai populare, precum „Humane”, „Aria”, „All Things Pass” sau „Wild Iris” și de o atitudine care nu te lasă să nu-i îndrăgești, umilă, dar plină de profesionalism.
Seara s-a încheiat o oră și ceva mai târziu, finalul său fiind unul care în niciun caz nu a obosit și mai mult o noapte de duminică, ci a vindecat și pregătit ființa pentru o nouă incursiune săptămânală în rutini și greu, cu o doză în plus de fericire, calm și eliberare.
