Ce mai e de făcut când ești o cântăreață/contrabasistă de jazz cu 4 Grammy-uri la colecție, 4 LP-uri lansate, și doar 31 de ani? Eu nu știu ce aș face, însă Esperanza a mai lansat un album, și ne-a luat din nou prin surprindere.
Esperanza Emily Spalding s-a născut în Portland, Oregon, în 1984. La 5 ani, cânta la vioară în cadrul Chamber Music Society din orașul natal. A urmat cursuri de muzică la Portland State University și la Berkley College of Music. A câștigat 4 premii Grammy, inclusiv unul pentru Best New Artist, în 2011, devenind primul muzician de jazz care câștiga premiul respectiv.
Pe scurt, stilul ei este reprezentat de un sunet puternic de jazz clasic american, asezonat cu o grămadă de influențe latino, blues, fusion, rnb, chiar și prog-rock. Esperanza iese mereu în față cu vocea sa antrenată și antrenantă și groove-uri sexy la basul fretless (sau pe contrabas, pe piesele mai ușoare). Fiecare album este diferit, înglobând viziunea muzicală a Esperanzei într-un mod unic.
Pe noul album, Esperanza abordează, din nou, un stil diferit de albumul precedent. Pornind de la Radio Music Society, scădem puțin din elementul comercial, adăugăm mai multă îndrăzneală, o porție bună de fusion și chitară electrică, instrument care se remarcă mult mai tare decât în albumele precedente. Sunetul nu este singurul lucru care diferă aici. Esperanza a luat conceptul albumului – personajul Emily – cât mai în serios, astfel încât reprezentațiile sale live arată cu totul diferit.
Prima oară când am ascultat piesa „One”, în reprezentație live la Jimmy Kimmel Live, nu credeam că o să îmi placă foarte mult albumul, în principiu din cauza schimbării de sunet și look, și pentru că am făcut greșeala să citesc câteva comentarii de pe youtube. Pot spune cu certitudine că impresia inițială a fost cât se poate de greșită. Piesele de pe EMILY’S D+EVOLUTION sunt printre cele mai bune compoziții pe care le-am auzit de la Esperanza, și deși mă simțeam foarte atașat de ultimul său album și de piesele simpatice și catchy de pe el, noul material nu face altceva decât să-mi ofere muzică de care nu știam că am nevoie. Vocea Esperanzei este la fel de hipnotizantă ca întotdeauna, dând chiar dovadă de experiență în plus – mă refer aici la unele coborâri și urcări pe care le scoate cu ușurință în liniile vocale care te prind și îți intră în subconștient înainte să-ți dai seama.
Execuția instrumentalului este excelentă, Esperanza având parte de muzicieni de excepție în formația sa. După cum spuneam și mai înainte, chitara electrică apare de mai multe ori aici, este distorsionată și are un rol mai important decât pe celelalte albume. Basul Esperanzei nu este la fel de proeminent, nu mai beneficiază de linii de solistică, sau de foarte multe groove-uri sexy, acesta rămânând pur și simplu un instrument care ajută la coerentizarea întregii compoziții – încă un semn de maturitate. În rest, avem efecte, clape, panoramări interesante, tot felul de elemente care să țină ascultătorul în priză pe parcursul unui album de pe care nicio piesă nu dezamăgește.
Pe lângă tot ce e nou, se aud și câteva lucruri la care te aștepți de la un album Esperanza Spalding, și sincer să fiu, mă bucur că sunt incluse. Părțile de cor, în care Esperanza își înregistrează vocea de mai multe ori, sunt la fel de bine implementate ca întotdeauna. Aceleași bucăți le auzim la fel de bine și în reprezentațiile live, unde vocaliștii de fundal au atât rol muzical, cât și teatral, în cadrul performance-ului care concretizează conceptul albumului. În rest, vorbim despre un material cu oase și mușchi făcute din jazz – măsuri atipice, disonanțe subtile, tot ce trebuie pentru a ne simți puțin mai culți în timpul audierii acestui material atipic, și totuși digerabil.
Pe scurt, un album excelent de jazz fusion, un efort puternic din partea Esperanzei, a cărei carieră e în floare, și o speranță de viitor pentru acest gen deseori considerat de nișă.
Notă: 9/10
Piesa preferată: Earth to Heaven
