Mă întreb câţi dintre voi sunteţi şi fani ai progressive rock-ului? Cel care a dat naştere minunăţiilor pe care le auzim astăzi? Cel care a născut o generaţie fără sfârşit de evoluţii armonice spre imposibil şi dincolo de el?
Progressive rock-ul are rădăcini puternice şi surprinzătoare, cu cât reuşeşti să le descoperi mai mult.
Născut, sub această denumire, prin anii ’60, datorită inspiraţiei unor mari muzicieni de a introduce frumuseţea şi aritmul jazz-ului şi tehnicitatea completată de melodicitate a muzicii clasice în valul rock care se răspândea la acea perioadă.
Muzicieni desăvârşiţi, care s-au născut şi trăiau pentru muzică au reuşit să elimine limitele sale, să extindă interludiile şi intro-urile unor piese cu şanse de a deveni şlagăre în adevărate suite clasice. De altfel, nu este deloc neobişnuit să asişti la concerte de mari artişti ai prog-ului cu o întreagă orchestră în spate.
https://youtu.be/r0Spl1cOf-o
Cu măsuri de timp 5/8 sau 7/8 şi cu o dorinţă de a explora dedesubturile tematicilor muzicale, filosofice sau mistice, operele de artă ale muzicienilor anilor ’60 – ’70 ajungeau să aibă, aşa cum bine ştim, o medie de 15 – 20 de minute.
Cine sunt aceşti curajoşi „nebuni”?
Anii ’70 în mod special reprezintă era de platină a stilului muzical cu viaţă proprie, iar Geppetto în acest caz se reîncarnează în componenţa trupelor: Pink Floyd, Jethro Tull, Yes, King Crimson, Genesis, Gentle Giant sau Emerson, Lake & Palmer. Albume precum „In the Court of the Crimson King”, „Selling England by the Pound” sau „Fragile” te vor uimi prin futurismul lor şi complexitatea care, până şi în zilele noastre, cu greu mai poate fi atinsă, în aşa fel încât melodia să devină liantul de bază.
Includerea unor elemente precum sintetizatorul (Keith Emerson) şi clapele, show-uri vizuale cu jocuri de lumini, delay-ul pe voce (Pink Floyd), schimbul la fileu între chitară şi clape atât de fin încât cu greu observi trecerile (Genesis), triade, bitonalitate (ELP), improvizaţii libere (King Crimson), toate, formează un stil muzical care–şi merită pe deplin statutul de sine stătător.
Dacă nu eşti încă convins că anii ’70 sunt cei care ar trebui să îţi deschidă playlist-ul din prezent, îţi mai las o dovadă impresionantă artistic din toate punctele de vedere.
