Cronici albume

Cronică De Album: Leprous – Pitfalls

 

Pitfalls este noul album de la norvegienii din Leprous, o trupă ce deja și-a stabilit o reputație ca fiind inovatoare cu fiecare aventură sonică pe care o lansează. Ieșit prin label-ul Inside Out Music, pe data de 25 Octombrie 2019, cu single-urile Below, Alleviate și Distant Bells în anticipare, Pitfalls nu face altceva decât să confirme din nou geniul lui Einar Solberg și al colegilor lui de trupă. Încă de la lansarea cover-ului la piesa Angel de la Massive Attack existau indicii către o nouă direcție muzicală pentru cei 5 norvegieni, iar o dată cu marketing-ul primului single, Einar a anunțat ca Pitfalls va fi complet opusul albumului lor precedent, Malina, și va lăsa în urmă aspectele mai tehnice ale muzicii lor, în favoarea unor influențe pop și electro. Pitfalls este și cel mai intim și personal album realizat de Leprous până acum.

Albumul începe cu piesa Below, fiind și primul single lansat cu videoclip și începe lent, minimalist, cu un sintetizator ce pare trecut prin ring modulation, cântând tema principală a piesei, iar la scurt timp intră și vocea principală cu prima strofă. După un crescendo perfect executat, primul refren lovește în străfundurile sufletului, lent, intens și melancolic, cu sensibilități doom, dar cu tonurile curate ce au fost introduse pe albumul Malina. Viorile fac și ele o apariție grandioasă, aducând arome aproape cinematice, un element ce și-a făcut apariția foarte puțin pe ultima piesă de pe Malina, The Last Milestone. Melancolia viorilor este o alegere foarte potrivită pentru ei și mă face să mă gândesc de ce nu au făcut asta până acum. După primul refren vine și prima surpriză, o strofă complet diferită, ce introduce un ritm de tobă ce evocă trip hop-ul celor de la Massive Attack sau Portishead, cu o linie simplă și funky de bass, o voce ușor săltăreață și orchestră subtilă pe fundal, împreună creând o atmosferă de mister, aproape ruptă dintr-un film cu James Bond. Bridge-ul către refren își menține atmosfera funky și pregătește frumos intrarea în al doilea refren, urmată apoi de un pasaj instrumental un pic mai ritmat, aducând elemente din vechiul stil Leprous. Ultimul refren încheie piesa, remarcând, de data aceasta și un shuffle electro suprapus peste tobele acustice ale lui Baard, completând spațiile libere dintre accentele rare de pe refren.

Următoarea piesă este I Lose Hope, o piesă ce a venit, pentru mine, ca o surpriză complet neprevăzută și plăcută, începând cu un groove de tobe și bas ce mi-a amintit puternic de Mr. Pessimist de la Tears For Fears sau It‘s No Good de la Depeche Mode, urmat de un pasaj de chitară cu un aer întunecat caracteristic celor de la Leprous, însă procesată cu un delay ce aproape o face să sune ca un arpegiator de pe un sintetizator, întărită, desigur și de clapa lui Einar pe un ton similar. Orchestra din spate păstrează melancolia de pe piesa anterioară. Toate aceste elemente rezultă într-o piesă ce, deși aduce puternic cu trupele mai sus menționate, își păstrează, în același timp originalitatea și sound-ul Leprous, rezultând într-o experiență auditivă cu adevărat unică. Piesa menține o structură simplă și minimalistă, făcându-te să plutești ușor pe valurile melancoliei.

Menținând trend-ul de surpriză după surpriză, Observe The Train este o baladă neașteptată și atipică din partea celor de la Leprous, cu o atmosferă intimă, tandră și emoțională. Începând cu niște clopoței în ritm de vals și o voce ușoară deasupra, piesa evocă puternic Radiohead-ul din perioada OK Computer. Până acum, pe cele trei piese auzite, am remarcat abordarea simplificată a secției ritmice, tobele fiind reținute cu foarte puține intervenții tehnice, lucru ce, pentru mine personal, a fost o schimbare binevenită. De remarcat este și timbrul chitarei acustice, instrument ce nu și-a mai făcut apariția în discografia Leprous de când cu albumul Bilateral. Observe The Train este și una din rarele piese mai optimiste din discografia Leprous, care îmi sugerează prin versuri și atmosferă o lumină la capătul tunelului pentru o persoană ce suferă de anxietate intensă. Acest lucru este punctat tandru prin repetarea mantrei Breath In si Breath Out în bridge-ul piesei. Compoziția este completată de un bas pe sintetizator și un mellotron subtil ce leagă totul.

Urmează By My Throne o piesă ce începe cu o chitară distorsionată cu ecou, ce repetă o temă muzicală poliritmică, urmată imediat de secția ritmică ce menține pulsul de 4/4, acest pasaj fiind cel mai „Leprous”  moment de până acum. Pasajul este întrerupt, iar tema de chitară este preluată de un bas sintetizat, iar vocea și orchestra aduc din nou influența synthpop și trip hop. Odată ce intră și tobele pe un ritm de disco, By My Throne sună de parcă a fost ruptă direct de pe un album rătăcit al lui Roland Orzabal, iar acest lucru îl spun cu cea mai caldă afecțiune. Refrenul intră în forță cu chitară distorsionată și un ritm mai agresiv de tobă, aducând din nou mai mult a vechiul stil Leprous. Piesa face mai multe tranziții perfecte între rock sumbru și synthpop, fără să sune forțat deloc, iar viorile leagă totul într-o atmosferă melancolică, ușor cabaret.

A 5-a piesă de pe album este Alleviate și este și al doilea single de pe Pitfalls. Alleviate este, cu siguranță, cea mai optimistă piesă din întreaga discografie Leprous și un moment de pop cinstit, get beget, ce s-ar putea încadra lejer la Eurovision. La doar 3 minute și 43 de secunde, fiind cea mai scurtă piesă de pe album, piesa te conduce, surprinzător de rapid, printr-o aventură intensă și îți ridică spiritul. Introducerea e simplă, cu clapă și voce, intrând direct în strofă și crescând încet până la refren, cu sample-uri și mici alte intervenții pe parcurs. Memorabila linie melodică a refrenului își face apariția subtil, în regim de marș, parcă tachinându-te un pic înainte să vină climax-ul intens al piesei. Strofa a doua este condusă de un ritm aerisit, dar în același timp și complex, marca Baard Kolstadt, cu vocea lui Einar parcă plutind pe deasupra și viorile pizzicato punctând jucăuș acordurile strofei. După un stop, vocea singuratică a lui Einar ne cântă o dată refrenul singur, urmat apoi de explozia grandioasă, dată de ritmul de tobă și basul puternic, piperate de chitare distorsionate și viori. Vocea principală urcă și ea o octavă, amintindu-ne din nou că Einar Solberg este în continuare unul dintre cei mai buni soliști din zona metal și rock.

Urmează At The Bottom, ce începe cu un sintetizator clasic ce evocă sunetul retro al anilor 80. Acest sound este completat de un ritm de tobe compus din sample-uri Roland CR-78 și LinnDrum, două drum machine-uri a căror paletă sonoră a pictat toată muzica din perioada anilor 80. Primul acord de clapă, în major, te face să crezi, înșelător, că piesa te va duce într-o aventură optimistă și romantică a la The Midnight, însă al doilea acord, disonant, crează un contrast puternic și ne amintește că ascultăm Leprous, iar piesa nu va avea un final tematic fericit. Vocea lui Einar plutește ușor deasupra instrumentalului și ne comunică o stare rătăcită și confuză, atmosferă ce este ruptă rapid de refrenul intens și agresiv, cu o atmosferă aproape cabaret ce îmi amintește de vechile lor piese de pe albumul Bilateral. Am remarcat în special pasajul instrumental de la jumătatea piesei, începând cu un ritm bazat pe sintetizator, în stil Massive Attack, dar piperat ingenios cu un solo îndurerat de vioară, urmat de o secțiune ritmată și poliritmică, completată de viori parcă rupte dintr-un soundtrack de film. Piesa are un climax intens și dur, ce amintește din finalul piesei Mirage de pe Malina, unde chitarele intră cu forță, iar Baard Kolstadt are ocazia de a-și arăta măiestria asupra tobelor. Piesa se încheie cu un cor gregorian sumbru.

Distant Bells se remarcă, în primul rând, prin faptul că este singura piesă de pe album ce nu este compusă în totalitate de Einar Solberg, ci este, în mare parte, opera basistului, Simen Borven. O piesă liniștită, tandră și minimalistă, Distant Bells este condusă de pian și voce, cu intervenții absolut sublime din partea chitarelor, ce joacă un rol similar cu viorile, punctând momente de tensiune și aducând un fler de post-rock. Piesa trece prin stări de tristețe, melancolie, dar reușește să aibă și un aer misterios. La minutul 4, intervin tobele lui Baard Kolstadt cu un groove frenetic, dar reținut în volum, contrastat de chitare acustice și un solo de violoncel, acompaniat de viori, amintind un pic de modul în care Aphex Twin își construiește piesele cu pad-uri armonioase și ritmuri agitate. După un pasaj frenetic cu un solo de tobe discret și chitare cu ecouri rapide, piesa crește către ultimul pasaj al piesei. Punctul culminant este energic, într-un stil alternative rock, punctat de viori și un „hook” melodic vocal de cor ce te face să fredonezi piesa în continuare, după ce s-a terminat.

Foreigner este cea mai intensă piesă de pe album, dar probabil și cea mai dezamăgitoare, pentru mine cel puțin, sunând mai mult ca o piesă ce a fost înregistrată pentru vechiul lor album Malina, însă, neavând loc pe Malina și având nevoie de o piesă în plus pe Pitfalls, a fost inclusă aici. Producția este complet diferită față de restul albumului, având mai puține frecvențe de bas, fiind mai înfundată și semnificativ mai redusă în volum față de restul pieselor. Ca sound și ca tematică, Foreigner este singura piesă care sare în evidență într-un mod mai puțin plăcut. Nu este deloc o piesă rea, nu m-a supărat, am bătut din picior, însă, neavând nimic memorabil, la doar 3 minute și 51 de secunde, piesa începe, se termină și am uitat că există.

Pitfalls se încheie glorios cu piesa The Sky Is Red, o piesă pe care, cel mai bine aș putea să o descriu ca fiind un sequel pentru Contaminate Me de pe Coal, fiind un „prog epic´ de aproape 12 minute și având aceeași atmosferă sumbră, amenințătoare și furioasă ca și piesa anterior menționată. Piesa începe cu un pasaj frenetic și nemilos de chitară, întărit de un ritm de tobă la fel de frenetic cu accente punctate de bas și un cor sinistru ce pictează un peisaj macabru. Vocea se joacă cu note cromatice ce întăresc atmosfera sinistră a piesei. Se fac simțite și vechile ritmuri staccato pentru care au devenit Leprous faimoși. Pasajele agresive sunt întrerupte de mai multe ori de pasaje jazzy ce trec brusc și curajos de la stări de liniște la stări de frică. Minutul 4 este marcat de un moment minimalist de jazz, cu fus, clapa și voce, cu un crescendo lent către un solo sublim de chitară, încă un element ce nu a mai fost auzit de la Bilateral. Minutul 7 este momentul avant-gardist de pe Pitfalls, marcat de un pasaj ce începe minimalist, doar cu o chitară distorsionată, ce cântă, pe corzile înalte, o temă neobișnuită și disonantă, într-o poliritmie staccato, acompaniată la scurt timp de o vioară distorsionată ce face același lucru la unison și de un pasaj coral, amenințător, ce aproape vestește sfârșitul lumii. Piesa crește tot mai mult în intensitate, cu toba punctând accentele viorii, iar apoi intrând într-un ritm lent, poliritmic, acompaniat de bas, o chitară mono și un groove frenetic, Aphex Twin-ish, de tobe electronice ce contribuie la atmosfera de neliniște. Momentul de explozie e însoțit de apariția viorilor și a chitarelor distorsionate, stereo, urmate apoi de un cor grandios ce punctează poliritmia alături de restul instrumentelor, creând un peisaj de-a dreptul apocaliptic, iar apoi încheindu-se brusc, cu pasajul inițial de chitară, ca cenușa rămasă în urma distrugerii.

Cu lansarea albumului Pitfalls, cei de la Leprous dovedesc din nou că sunt și vor fi mereu una dintre cele mai importante trupe din sfera metalului și rock-ului progresiv, fiind capabili să se reinventeze cu fiecare ocazie și să păstreze fiecare album proaspăt și relevant. Indiferent dacă este sau nu pe gustul tuturor, ceea ce este de necontestat este că Pitfalls este un album foarte curajos și foarte original, iar Leprous este o trupă căreia nu îi este niciodată frică să se exprime liber din punct de vedere creativ. Cu o producție audio aproape impecabilă, compoziții puternice și surprinzătoare și o tematică emoțională și intimă, pentru mine, până în momentul de față, Pitfalls este albumul anului și aștept cu nerăbdare să văd ce vor face în continuare.

Nota: 9.50

Piese preferate: Below, By My Throne, At The Bottom, Distant Bells, The Sky Is Red.

Comentează

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top