Opeth de-a lungul timpului s-a plimbat prin ambele părţi ale prog-ului, fie că era orientat spre death metal mai mult, fie că ţintea spre anii ’70. De la sentimentul neprelucrat care ţi-l lasă „Orchid” şi până la „Watershed”, Opeth a parcurs un drum lung şi plin de influenţe: folk, blues sau jazz. „Watershed”, asemeni trecutului trupei, este ca un rău divizat în două părţi egale.
Încă de la primele sale piese, „Coil” şi „Heir Apparent”, îţi poţi da seama uşor de asta. Demonstraţie fără echivoc că Opeth poate trata orice abordare şi-ar alege cu acelaşi profesionalism.
Momentul de linişte aparentă indus de „Coil” plonjează într-o nebunie brutală pe „Heir Apparent”. Ambele piese, precum şi restul albumului însă, mizează pe acelaşi sentiment de furie alterată de tristeţea unei pierderi. Mai mult decât un adio pierderii suferite de Akerfeldt în acea perioadă, acest album este un adio progressive death metal-ului cu care am fost obişnuiţi. Când dinamica tobelor intră în repaus, te năvăleşte câte un solo la fel de puternic în exprimare precum lirica sfâşietoare: „When I get out of here, when I leave you behind, I’ll find that the years passed us by”.
„The Lotus Eater” îşi are debutul în ceea ce pare un cântec de leagăn pentru copilul său, ca mai apoi să mai ofere una dintre ultimele demonstraţii de agresivitate, într-un dialog vocal dintre clean şi growl. „Burden” se înscrie în liga marilor balade lansate de trupa, sub nota căzătoare a unor clape care te vor face să aştepţi cu sufletul la gură începutul versurilor, doar ca să poţi să i te alături. Albumul degajă în mod natural o notă mult mai personală decât anteriorul, iar sentimentul se scaldă în pasiunea depusă de trupă în înregistrările pieselor.
Odată cu plecarea lui Lindgren şi a lui Lopez, acest album devine un punct de cotitură şi catalistul deciziilor care vor urma în schimbarea compoziţiilor.
Cea mai cunoscută piesă din istoria trupei, cea care se bucură de un videoclip ceva mai deosebit, „Porcelain Heart”, este un imn întunecat dedicat maturizării simbolice, la mai multe niveluri. „Hessian Peel” şi „Hex Omega” dezvoltă mai mult tema abandonului, într-o atmosferă folk gotică, spre final ambele evoluând spre o ultimă sforţare de agresiv.
Un album care dezvăluie o maturitate nouă a trupei şi care continuă într-un mod cu atât mai accentuat şi mai criptic ceea ce „Ghost Reveries” începuse. Un adio agresivităţii.
Piese preferate: „Coil”, „Heir Apparent”, „Burden”, „Hex Omega”.
Recenzie „My arms, your hearse”: https://theinterwission.ro/opeth-my-arms-your-hearse-cronic/
Recenzie „Morningrise”: https://theinterwission.ro/opeth-morningrise/
Recenzie „Orchid”: https://theinterwission.ro/opeth-primul-avant-orchid-cronica-de-album/
Recenzie „Still Life”: https://theinterwission.ro/opeth-still-life-cronica/
Recenzie „Blackwater Park”: https://theinterwission.ro/opeth-blackwater-park-cronica/
Recenzie „Deliverance”: https://theinterwission.ro/opeth-deliverance-cronica/
Recenzie „Damnation”: https://theinterwission.ro/opeth-damnation-cronica/
Recenzie „Ghost Reveries”: https://theinterwission.ro/opeth-ghost-reveries-cronica/
