Cronici albume

Opeth – „Still Life” (cronică)

**Romanian Version (English Below)**

Puţin peste o oră şi cu doar şapte piese incluse, „Still Life”, cel de-al patrulea album din discografia Opeth face parte dintr-o perioadă a trupei când tot ce atingeau se transforma în capodoperă (nu acea perioada s-ar fi încheiat).

opethstilllife

„The Moor”, jumătate deschizător de album, jumătate divizat între melancolie şi o furtună de nebunie instrumentală, ne introduce un album care continuă traseul anteriorului, cu amprentele deja uşor „vizibile” ale trupei, drept dovadă drumul părea fie definitiv de asta dată. Nu va fi cazul, dar despre asta o vorbim peste câteva albume/recenzii. Contrastul dintre moarte şi viaţă devine clar încă din artwork-ul albumului, reprezentat în interiorul materialului precum un dialog constant între cele două lumi, între cele două voci întruchipate de acelaşi Mikael Akerfeldt, de alternarea de fraze muzicale care parcă răspund una alteia datorită registrelor diferite folosite.

Acest album oferă numai piese şi piese, nu cade pradă oboselii, ci te plimbă prin lumi diferite, de la o piesă la alta schimbânduşi scenariul. „Godhead’s Lament” revine în cadrul dramaticului, locul fiind cedat de multe ori instrumentiştilor, şi continue povestea.

„Benighted”, una dintre cele mai deosebite balade marca Opeth, te îmbie cu o chitară rece ireală şi cu un vocal clean cu un registru bogat, care te va face îţi doreşti o acustică lângă tine. Nu lipseşte spre final nici un solo electric, dar careşi transmite ecoul curat la nesfârşit.

„Face of Melinda” m-a bântuit mult timp. Recunosc, varianta de studio întotdeauna mi s-a părut -i şterge din frumuseţe, datorită producţiei şi efectelor care acoperă uneori naturaleţea unei astfel de balade. Cu toate acestea, mai ales în varianta live, piesa este o altă capodoperă din seria baladelor, cu un final apoteotic şi un solo de chitară extraordinar de urmărit.

„Serenity Painted Death” şi „Moonlapse Vertigo” sunt demonstraţiile de forţă încercuite de balade, fiindcă observăm dinamica despre care vorbeam la început este prezentă şi în structura albumului. În acest context acustica este folosită drept liant în clădirea momentelor.

„Still Life” se încheie cu „White Cluster”, o piesă în două acte, asemeni întregului concept al albumului, care pendulează între static şi dinamic, atmosferic şi feroce.
Un album care nu ar trebui lipsească din colecţia voastră.

Piese preferate: „Face of Melinda”, „Benighted”.

Recenzie „My arms, your hearse”: https://theinterwission.ro/opeth-my-arms-your-hearse-cronic/

Recenzie „Morningrise”: https://theinterwission.ro/opeth-morningrise/

Recenzie „Orchid”: https://theinterwission.ro/opeth-primul-avant-orchid-cronica-de-album/

**English Version**

A little over an hour long and with just seven tracks in its portofolio, „Still Life”, the fourth record in Opeth’s discography, is part of an era when everything the band touched became a masterpiece (and that era is far from ended).

„The Moor”, half an album opener, half divided between melancholy and a hell-storm of instrumental insanity, starts a record that continues the path from its previous twin, with its Opeth recognisable touches, proof that the band had found its course this time. That won’t be the case, but that is what we have been saying for the past reviews as well. The contrast between life and death shapes right from the record’s artwork, represented inside it in the form of a constant communication between the two worlds, the two voices embodied by the same Akerfeldt and musical phrases that appear to respond to each other due to the different registers used.

The album has unique pieces, doesn’t fall prey to tiredness but drives you through distinct worlds, changing scenery from one track to another. „Godhead’s Lament” returns to the theatrical decor, the spotlight being taken over by the instrumentals to continue on with the story.

„Benighted”, one of those special Opeth ballads, soothes your spirit with a surreal cold guitar and clean vocals with a rich range. Towards its end interferes an electric solo that echoes its clean approach endlessly.

„Face of Melinda” haunted me for a long time. I will admit it, I’ve always thought the studio version of the track erases some of its beauty due to the effects that seem to drown its genuineness. Nevertheless, specially in a live version, the song is in the top five ballad masterpieces from the band, with a triumphant and aching ending and a solo that is a treat to hear and watch.

„Serenity Painted Death” and „Moonlapse Vertigo” are powerful tornados surrounded by ballads, and we observe here that that dynamic that I was mentioning is present in the record’s structure. In this context the acoustic is used as a binder in building the moments.

„Still Life” ends with „White Cluster”, a track divided into two acts, that unlike the concept album, pendulates between static and dynamic, atmospheric and ferocious. A record that should be in your collection, without doubt.

Favorite tracks: „Face of Melinda”, „Benighted”.

Review for „My arms, your hearse”: https://theinterwission.ro/opeth-my-arms-your-hearse-cronic/

Review for „Morningrise”: https://theinterwission.ro/opeth-morningrise/

Review for „Orchid”: https://theinterwission.ro/opeth-primul-avant-orchid-cronica-de-album/

Comentează

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top
error: Content is protected !!