Opeth – „Pale Communion” (cronică de album)

Ani întregi de definire şi perfecţionare a dus la un nou drum pentru Opeth, de această dată spus răspicat şi convins pe, până la această dată, cel mai recent album Opeth, „Pale Communion”. Un vârtej de inserţii progressive rock ale anilor ’70 dar aduse în viitorul pe care şi l-au definit singuri de-a lungul timpului, „Pale Communion” este o pasăre rară în industria muzicală din prezent. Fără a-şi pierde identitatea şi capacitatea de a reda sentimentul de apăsător şi heavy în orice abordare a muzicii ar alege, Opeth a reuşit să creeze ceva ce mulţi temeau că va fi imposibil.

Debutat cu „Eternal Rains Will Come”, „Pale Communion” conţine opt compoziţii cu pasaje memorabile. Piesa face trecerea de la schimbări de ritm complicate la orga distorsionată şi chitara devenită regină. Un mix convingător de dans sincron între tobe şi chitară şi armonii ciudate care ating apogeul într-o întorsătură atipică a math rock-ului modern. Construirea fiecărui moment pregăteşte un altul cu mult mai bun decât anteriorul. Piese precum următoarea, „Cusp of Eternity”, demonstrează şi o evoluţie considerabilă în vocea clean a lui Åkerfeldt, de altfel baza sa pe întregul album.

Fiecare muzician din compoziţia trupei îşi face simţită prezenţa prin momente de sclipire care susţin întregul concept al „Pale Communion”: Axenrot printr-un ritm ireproşabil, la obiect şi suficient de dornic de explorare, Mendez prin bassline-ul de jazz şi Åkesson prin ale sale lead-uri curate şi complexe.

„Moon Above, Sun Below” întinde ascultătorului o nouă doză de emoţii în ton cu groove-ul general al piesei. De altfel, aceasta este şi liantul dintre compoziţiile din trecut şi cele prezente, cu un ton extraordinar care întâmpină ascultătorul, cu atât mai mult în secţiunile de chitară. Interludiile acustice progresează către o succesiune de straturi ritmice, piperate cu o orgă jazz a la Deep Purple, transformând per total piesa într-o ascultare care necesită repetiţii pentru a putea fi complet descoperită. „Elysian Woes” oferă nişte aranjamente de vis așezate în jurul unei chitare lead melancolice, reunită lin, în final, cu restul instrumentelor.

Configuraţia naturală a piesei alunecă în „Goblin”, o reamintire a anilor şaptezeci cu un spirit funky. De la Genesis la Emerson Lake and Palmer sau King Crimson, „Pale Communion” preia o sarcină dificilă prin re-întrebuințarea unor idei poate considerate apuse, într-o formă curată şi care pare că ar curge firesc.

Schimbăm foaia cu „River”, reunită cu „Voice of Treason” într-o armonie pe părţi, un duel de chitară–orgă înconjurată de acorduri înălţătoare şi care aduc compoziţia pe noi culmi. Piesa care încheie albumul, „Faith in Others”, ne întâmpină cu un Åkerfeldt prins într-o plasă de corzi evocatoare de emoţii şi o experienţă auditivă care anunţă un sfârşit al unui album care cu greu poate fi egalat în zilele noastre.

În final, cu un pas mai aproape de lansarea noului material al trupei, „Sorceress”, descriem o capodoperă în cadrul căreia Åkerfeldt îşi devine proprie muză, o capodoperă care necesită digerare şi care ţi se va dezvălui aproape complet, dar niciodată pe de-a întregul, abia după multe audiţii. Un album complet, complex şi emoţionant, care marchează, din nou, într-o nouă sferă, faptul că Opeth este una dintre cele mai mari şi avantgardiste trupe din scena actuală.

Piese preferate: „Eternal Rains Will Come”, „Moon Above, Sun Below”, „River”, „Faith in Others”.

https://youtu.be/kzXbkoRPJS8

Recenzie „My arms, your hearse”: https://theinterwission.ro/opeth-my-arms-your-hearse-cronic/