Cu un prim concert în România al suedezilor de la Oh Hiroshima la orizont, ce va avea loc pe 26 octombrie în club Quantic din capitală, facem o scurtă incursiune în discografia unui post-rock puțin altfel.
Oh Hiroshima este așadar o trupă de post-rock din Suedia, cunoscută pentru abordarea sa aproape cinematică, plină de subtilități, atmosferic bineînțeles, psihedelic din plin și subtil expusă de membrii săi, formată în 2007. Proiectul a luat naștere din colaborarea dintre Leif Eliasson și Jakob Hemström, uniți de o viziune sonoră comună, ce nu doar îmbină chitarele clasice genului, pierdute-n peisaje aproape exclusiv închinate instrumentalului, ci și adaugă elemente electronice pe ici-colo, integrate printre pasaje vocale la fel de subtile, ce devin mai degrabă texturi. Inițial, Oh Hiroshima a funcționat ca un duo, perioada aceasta materializându-se prin lansarea a două EP-uri demo – Empty Places Full of Memories (2009) și Tomorrow (2010).
Resistance Is Futile (2011)
După cele două EP-uri, care au pus bazele identității sonore duo-ului, Oh Hiroshima a lansat primul album complet, Resistance Is Futile, în 2011, într-un moment de consolidare al unei noi formule, cea de cvartet. Autoprodus, materialul iese în evidență prin folosirea plină de calm a vocii, sporadic presărată printre intervenții progressive și intensități construite. Piese precum „The Fog of War” evidențiază poate cel mai bine acest amestec care le va deveni semnătură, integrând vocea ca un element complementar și nu ca punct central, ea devenind un nou instrument în întreg. „Insignificant Numbers” se remarcă printr-o structură melodică plină de simțăminte, în timp ce „Richard D. Anderson” poartă cu sine un plus de dinamism și un echilibru perfect între liniște și explozie.
In Silence We Yearn (2015)
Coerența atmosfericului capătă noi valențe pe cel de-al doilea album al trupei, amalgamul de melancolii, introspecții aduse din subconștient către suprafețe ancorate-n real și compoziții cursiv și meticulos construite către momente memorabile, transformând In Silence We Yearn într-unul dintre cele mai apreciate materiale ale Oh Hiroshima chiar și până în prezent. Piesa de deschidere, „Ellipse”, se traduce într-o incursiune în universul trupei, intensă, dar succintă, setând totodată tonul melancolic și introspectiv al albumului, regăsit pe de-a-ntregul discografiei sale. „Mirage” continuă cu accente cinematice, un plus adus de membrii trupei pe acest album, epicul parcă născându-se din neant și subtil preluând controlul, cu un crescendo controlat, în timp ce „Holding Rivers” contrastează prin fragil, oferind un moment de respiro și simultan integrând vocea într-un registru mult mai intim. „Ruach” explorează tensiuni subtile printr-un joc de texturi și asincron, iar încheierea, „Drones”, îi anunță finalul cu o concluzie înțesată de momente de forță brută și vulnerabilitate, împletite cu versuri simbolice.
Oscillation (2019)
Al treilea album nu a ieșit atât de mult în evidență în discografia trupei precum materialul anterior, devenind ușor previzibil în abordările sale și structurile pieselor. Nu lipsește însă continuitatea emoțională și calitatea remarcabilă per total a sa, iar piese precum „A Handful of Dust” sau „In Solar” devin un testament al acestui fapt. Cu o atmosferă lină, dominată de tranziții subtile, piesele intră-n antiteză cu alte compoziții precum „Simulacra”, care aduce un tempo mai alert, chiar dacă-și pierde pe alocuri din avânt.
Myriad (2022)
Reveniți la o formulă de duo, albumul reprezintă atât o întoarcere în timp, cât și o redefinirea a parcursului trupei. Pe de o parte adâncit și explorat și mai activ, pe de alta marcat de accente de speranță și un simț al cinematicului mai intens integrat în compoziții. Structura clasică, de alternare între discret și exploziv, rămâne centrală pe parcursul său, iar piese precum „All Things Pass” și „Humane” ies în evidență prin chitare cu un ton mult mai deschis, reverbul devenind actor principal în cadrul unei construcții lente, meditative, pe alocuri cu accente de sinistru, dar fără îndoială plină de emoții. Ping pong-ul dintre armonie și disonanță, accentele dramatice și vocea subtil intervenită pe alocuri se remarcă și pe alte single-uri precum „Veil of Certainty” sau Hidden Chamber”.
All Things Shining (2024)
Cel mai recent album al trupei, All Things Shining, lansat prin Pelagic Records, marchează o etapă de maturitate compozițională și o producție dusă pe noi culmi. Cu siguranță cel mai direct și intens material al trupei, în care influențele de shoegaze, electronic și post-metal sunt integrate organic într-un peisaj sonor cinematografic, All Things Shining ia tot ce a definit trupa în trecut și înmulțește cu o mie. Oh Hiroshima reușește acum să alterneze fără sincope pasaje marcate de fragilități lirice, și nu numai, cu momente de forță controlată, fără a pierde din coerența care i-a caracterizat încă de la început. Albumul se remarcă printr-un ritm mult mai energic și post-metal, piese precum cea de deschidere, „Wild Iris”, sau „Leave Us Behind” devenind unele dintre cele mai heavy din repertoriul trupei, în timp ce „Secret Youth” aduce o influență mai accentuată de indie-rock. Nu lipsește bineînțeles melancolia, devenită acum clasică trupei, prin compoziții precum „Swans in a Field”, care aduce în prim plan și un pian discret.
Într-o scenă post-rock poate deja suprasaturată pe alocuri, Oh Hiroshima reușește să iasă-n evidență prin ceva pe care poate nu-l poți identifica imediat, dar care-ți vorbește, simplitatea tronând asupra complexului, chiar dacă cel din urmă nu lipsește, în timp ce fix subtilul fiecărui element din compoziții devine și cel care contribuie la exploziile finale.
