Novelists, trupă franceză fondată în 2013, a evoluat de la metalcore progresiv la mainstream. După succesul albumelor „Souvenirs” (2015) și „Noir” (2017), trupa a suferit schimbări majore de componență și stil. Cu Camille Contréras ca vocalistă actuală, formația se îndreaptă spre un sound comercial, păstrând doar câteva piese emblematice în repertoriu și speranța că se pot reinventa.
Formația franceză Novelists a evoluat constant de la debutul lor în 2015 cu albumul „Souvenirs”. Trupa s-a remarcat în scena metalcore progresiv prin riffuri tehnice, pasaje atmosferice și vocale impresionante. După schimbări de componență, inclusiv plecarea vocalistului consacrat Matteo Gelsomino și venirea lui Camille Contréras, Novelists continuă să își redefinească sunetul. Cu patru albume lansate în decurs de zece ani, trupa își construiește o identitate complet nouă.
Noveliștii au fost fondați în „anul de grație” 2013 de frații Durand. Trupei i s-au alăturat la scurt timp Matteo Gelsomino, Nicolas Delestrade și Charles-Henri Teule, dar doar Nicolas a rămas în trupă până în prezent. În 2015, trupa a lansat primul lor album complet, Souvenirs, sub supravegherea Arising Empire și, dacă ar fi să fim corecți, am considera că acesta este anul de grație al formației, anume anul în care au debutat pe scena muzicală.
Oricine cunoaște labelul știe că n-are decât bunătăți de oferit în materie de materiale auditive. O casă de discuri corectă și care caută eternul „ceva să placă la toată lumea”, doar că în zona de „core”. E important acest aspect, în sensul în care oricum deja în a doua jumătate a deceniului anterior (adică de acum aproximativ 10 ani) „core-ul” a început să graviteze mai mult spre zona de pop și mai puțin spre zona de metal, death sau hard. De altfel, e important de menționat că, deși Novelists a așteptat patru ani pentru a lansa albumul de debut, n-au așteptat degeaba. Materialul a fost solid, promițător, ba chiar matur – părea că trupa știe ce vrea, când vrea și cum trebuie să sune. E drept, 2015 încă nu era un an atât de pierdut pentru o scenă ce avea să fie acoperită de autotune și de ritmuri pop-punk mai degrabă decât de breakdown-uri, urlete geniale și riffuri turbate. La o adică, Novelists nu a pierdut trenul vremurilor sale, atât doar că au venit mai târziu, ca și cum ar fi călătorit cu CFR Călători prin experiența lor muzicală. Însă timpul suplimentar pe care și l-au acordat de la fondare până la debut a fost valorificat la maximum și cu siguranță au lăsat ceva în urmă; măcar „pour les connaisseurs d’underground”, cum ar spune-o în limba lor.
Piesa de rezistență a albumului a fost cea care i-a dat titlul și pentru care au lansat un videoclip superb, cu buget redus, dar foarte potrivit, care nu are cum să nu fie îndrăgit de oricine a crescut în cartierele post-comuniste ale României (menționez acest aspect deoarece blocurile prezentate în videoclip par perfect desprinse din micro-cartierele create în marile orașe industriale în timpul regimurilor Gheorghiu-Dej și Ceaușescu). Nu menționez aspectele din urmă cu admirație, ci pentru a explica atmosfera și starea unică pe care o transmit atât melodia, cât și videoclipul. Desigur, albumul are sens ascultat în întregime, așa cum se obișnuia să se facă muzică, deși au trecut doar 10 ani de la lansare.
O altă piesă remarcabilă – care încă este interpretată live, un aspect important pe care îl voi detalia ulterior – este „5:12 AM”. Nu poate fi omisă nici „Gravity”. Videoclipurile ambelor piese sunt disponibile pe YouTube. Iată că pentru a treia oară sunt nevoit să modific data exactă a „anului de grație”, de data aceasta pentru 2017, când au avut succesul decisiv. Inițial au lansat single-ul „The Light, The Fire”, o piesă cu o compoziție impresionantă, chiar terifiantă, mai puțin ritmată decât piesa care a dat numele primului album, dar care a demonstrat convingător că această trupă are un stil distinctiv. A urmat albumul „Noir” în același an, un material extrem de ambițios care a explorat noi teritorii muzicale. În acest moment, Novelists au demonstrat că refuză încadrarea strictă în metalcore sau prog și că, deși își propun să experimenteze cu alte stiluri, o vor face cu încredere și creativitate, rezultând un album care rămâne memorabil pentru orice pasionat al genurilor menționate.
Albumul are un cover art care surprinde esența: o mică insulă înghețată cu vârfuri de iceberg în fundal, înconjurată de o apă pe care se oglindește o semilună, într-un cer cenușiu. Toată această imagine este privită prin fereastra rotundă a unei corăbii, iar textura este specifică picturii acrilice.
Culmile acestui album sunt prezentate încă de la începutul audiției. Începe puternic cu piesa „L’appel du vide” (cântată în engleză, nu aveți niciun motiv să vă speriați), după care urmează „Monochrome”, piesă care se află în top 5 cele mai îndrăgite piese ale mele de când a apărut. Are o notă aparte de melancolie stârnită de trompetă, precum și de vocea lui Matteo, care ne demonstrează cu lejeritate versatilitatea sa în ceea ce privește actul muzical. De altfel, această piesă a fost ascultată la înmormântarea bunicului său, la care Matteo n-a putut să participe deoarece era plecat în turneu. Alegerea a fost făcută pe baza preferințelor celui dispărut și, ca să fim sinceri, puține piese ar putea să onoreze mai bine ultima etapă a vieții… Nici măcar „À Travers le Miroir” nu ar putea face acest lucru, deși este încadrată în aceeași stilistică. Doar că această piesă are un element mai tragic: face referire la intenții mult mai complicate, anume la contemplarea suicidului, așa cum au declarat membrii trupei, prin urmare recomand ascultătorilor să o asculte și să o interpreteze doar ca pe un act artistic și nimic mai mult.
Până la urmă, numele albumului este „Noir”, deci nu au de ce să ne mire aceste tematici întunecate și pătrunzătoare, dar totuși firești ale ființei umane. Culmea – sau nu –, înainte de această piesă pe tracklist-ul albumului se regăsește „Lead the Light”. În plus, merită încercate și „Under Different Welkins”, „Stranger Self” și „Les Nuits Noires”.
Așa cum am menționat mai devreme, Novelists și-a impus stilul muzical în mod decisiv odată cu acest album, căci sunetul lor a fost unic și inegalabil. S-au înscris în rândul trupelor care au compus și au interpretat dincolo de barierele specifice genurilor muzicale. Singurii la care m-aș putea gândi că au mai făcut acest lucru înaintea lor și relativ apropiați ca gen (deși nu e cazul) sunt cei de la Textures.
Din punctul meu de vedere, aici a fost zenitul lor, căci din acel moment și până în prezent nu a fost decât o secvență a declinului artistic mascat sub forma schimbărilor și a flexibilității identitare muzicale. Într-un fel, au recunoscut-o chiar și ei, căci următorul album nu a reușit nici măcar să se ridice la nivelul „Souvenirs”, adică la nivelul albumului de debut.
C’est la Vie a fost lansat în 2020, la scurt timp înainte de pandemie și, nu voi putea să mint pe nimeni, l-am ascultat în mod repetat și a fost un adevărat fundal muzical pentru acea perioadă. Atât doar că eu sunt un fan împătimit, căci o persoană care ar face o analiză obiectivă probabil că mi-ar da dreptate.
În artă și în domeniile creative este extrem de dificil să-ți găsești consecvența, cu precădere când vorbim despre un proiect în care sunt mai mulți oameni implicați. Per ansamblu, albumul este mai zgomotos, melodicitatea instrumentală și vocea melodioasă a lui Matteo lasă locul unor interpretări plate sau al unor scream-uri inutile și prost masterizate, așa că dacă asculți albumul de la un capăt la altul ești tentat să consideri că de fapt acesta a fost debutul trupei și nu „Souvenirs”.
Ce amintește de Novelists este „Modern Slave”. Djent pur! Ca de fiecare dată, băieții știu exact care sunt piesele valoroase și au creat un videoclip și pentru această melodie, prilej cu care am aflat că Matteo a fost destul de consecvent cu mersul la sală. „Kings of Ignorance” este interpretată alături de prietenii lor de la Landmarks și nu dezamăgește, dar parcă nu are calibrul de altădată. În fine, probabil singura piesă care va rămâne în istoria trupei de pe acest album este „C’est la Vie”. Este un duet între Matteo și Camille Contréras, o piesă ușoară și numai bună de ascultat la radio sau de recomandat oricărei persoane.
Mergând rapid spre prezent, voi menționa doar că după acest pas Matteo a decis să plece din trupă la ceva timp după lansarea acestui album, susținând că trupa dorește o direcție muzicală diferită de cea pe care o dorește el. Ulterior, a scos câteva single-uri în proiectul solo Sal3m și, dacă e să le compar cu piesele scoase de Novelists alături de Tobias Rische (venit de la Alazka), aș spune că nu este o diferență stilistică prea mare, căci atât cei rămași în Novelists, cât și Matteo au dorit să iasă din bariera de metalcore/djent și să meargă spre un sunet mai popular… problema este că ei făcuseră deja acest lucru! Așa cum spuneam, în 2017 au oferit un sunet unic, cu multă dedicație și profunzime, doar că nu pare să fi fost suficient.
În fine, ulterior Novelists au lansat „Déjà vu” în 2022 cu Rische la voce. Nu mă pot pronunța pozitiv cu privire la acest album, căci mi se pare slab – nu neapărat pentru că este vizibil înclinat spre zona comercială, ci mai degrabă pentru modul în care sunt compuse piesele, pentru folosirea auto-tune-ului, pentru videoclipurile create și mai ales pentru lipsa de consistență.
E drept, nici vocalistul Tobias Rische nu a fost la fel de convingător. Nu este de mirare că trupa a avut o nouă colaborare cu Landmarks (în fond sunt prieteni, se înțelege), dar este pentru prima dată când folosesc vocea lui Nicolas (lucru nemaiîntâlnit până atunci). De asemenea, achiziția chitaristului Pierre Daniel nu face decât să confirme încercările de a pătrunde în mainstream-ul muzical. Fără îndoială că este un artist talentat, însă solo-urile și riff-urile sale denotă nuanțele „catchy” pe care vrea să le lase în memoria colectivă.
Anul următor l-a văzut și pe Tobias plecat din trupă. În locul său de data aceasta a venit Camille Contréras, cea alături de care au cântat în trecut pe C’est la Vie.
Dacă debusolarea și orientarea trupeților nu era deja clară, iată că odată cu această nouă voce s-a cuantificat. Încă o dată Novelists a prins mai târziu trenul și au încercat în al treisprezecelea ceas să prindă faima prin intermediul unor proiecte precum Jinjer sau Spiritbox.
Nu este neapărat un lucru rău, dar la fel de bine ar fi putut să lase proiectul să moară în gloria de odinioară în loc să-l reinventeze în ceva cu totul diferit (așa cum au făcut-o și alții mai mari și mai recent, nu dăm nume) și să irite fanii.
Spun aceste cuvinte nu pentru că aș avea vreo problemă cu Camille, dimpotrivă, mi se pare o artistă desăvârșită și versatilă. Nu numai că are un timbru superb, dar și o voce guturală potrivită și naturală. În plus, are experiență în street dancing și oferă o altă nuanță artistică în videoclipuri cu talentul ei.
Dar totuși, nu mai este Novelists. „5:12 AM” și „C’est La Vie” mai sunt cântate cu ușurință de către Camille, din repertoriul perioadei de glorie, în rest doar câteva piese care au fost compuse când era Tobias la voce, plus câteva piese noi. În mod clar, piesele cu Tobias vor fi lăsate în istorie în momentul în care își vor permite un setlist cu piese care să le înlocuiască pe cele existente. Dar nu cred nicio clipă că vor uita de „5:12 AM” și de „C’est La Vie”.
Sunt sigur că fanii și-ar mai dori și alte piese din repertoriul vechi precum „The Light, The Fire” sau „Monochrome”, „Gravity”, „A Bitter End”, însă ne vedem nevoiți să ne bucurăm de noul sunet al formației.
Cert este că Novelists au avut o identitate fluidă din momentul înființării și până în prezent. Departe de a fi doar un lucru specific vremurilor în care trăim, membrii trupei au aspirat mereu la mai mult. Aspirația lor nu a fost doar de îmbunătățire a actului artistic, ci și de dobândire a faimei și, de ce nu, de obținere a unor venituri decente și constante.
Probabil că puțin stoicism i-ar fi ajutat să se tempereze și să continue pe calea pe care au avut-o după lansarea Noir. Ei, însă, au dorit altceva și, dacă este să judec după ceea ce găsesc pe internet, se pare că visul lor este pe cale să se împlinească. Noile videoclipuri au mult mai multă tracțiune la public și, pentru prima oară, vor concerta chiar și în București.
Înghit în sec și închei acest text, știind foarte bine că Noir și direcția artistică de atunci au murit de mult. Din nostalgie și, mai ales, din respect voi merge la concert și mă voi bucura de direcția pe care o urmează trupa, așa cum este ea.
Nu uitați: concert TesseracT și Novelists marțea aceasta, 21 ianuarie, în Quantic, începând cu ora 19:00.