Cronici albume

Metallica – Hardwired… to Self-Destruct (cronică de album)

 

Nu îți trebuie prea mult timp să enumeri trupele care cu adevărat au facut istorie; dezvoltarea lor muzicală, și diferitele stagii creative prin care au trecut, au devenit puncte de referință în apariția a nenumărate formații. Black Sabbath ar putea fi primul nume la care ne gândim, fiind venerați ca și fondatori ai metalelor grele, pe ambele părți ale spectrului de BPM (beats per minute). Autorul își rezervă libertatea să plaseze Pantera pe locul doi, fiind cei care au preluat torțele heavy metal de la veteranii care treceau printr-o criză de identitate în ultimii ani ai secolului trecut.

Nume consacrate precum the Big Four, Exodus, Testament, Overkill sau Sepultura, au avut de ales între adaptarea la mainstream-ul muzical al anilor, sau să renunțe la muzică. Precis această schimbare în muzicalitate, tempo, groove și subiecte abordate, i-ar putea cataloga ca și “sellouts“, de către puriști. Totuși “bastardizată” ar zice unii, identitatea muzicală a multor trupe reușește câteodată să fie apreciată la adevăratul ei potențial.

Astăzi, ne referim la Metallica. Dacă citești articolul acesta, probabil ai și convingeri ferme care sunt punctele esențiale din discografia lor (sigur, le numeri pe o mână). După “Load”/”Reload”, criza vârstei mijlocii i-a lovit în plin pe băieții din California, unde molima mainstream-ului cuprinsese majoritatea trupelor americane de thrash metal. “St. Anger” a fost probabil cel mai detestat album al anilor respectivi. Asta până la producția mediocră a albumului “Death Magnetic”, și apoi “Lulu”, sau vărul despre care nu vorbește nimeni la reuniunile de familie.

“Hardwired…To Self-Destruct” poate fi considerat un magnum opus al întregii discografii Metallica. Este imposibil să nu identifici reminiscențe atât din thrash-ul anilor ’80, cât mai ales influențe de “Black Album” și era “Load”/”Reload”. Eterogen dar totuși fresh, albumul este împărțit in două discuri, cu 12 track-uri în total. În cei 8 ani trecuți de la ultimul album, au avut timp să își regândească abordarea stilistică. Fiind un fan dedicat Metallica, cu o vinovată afinitate pentru sound-ul metal al anilor 90-2000, am regăsit aici momentele în care exploram pentru prima oară discografia trupei.

Atenția puriștilor va fi captată la începutul și sfârșitul albumului, cu destul de puține momente intermediare. Deşi un album neaşteptat de melodic, cu o chitară ritm și chiar linii de tobe ce se ridică la înălțimea așteptărilor, aici solistica pare în general neinspirată, cu puține momente de strălucire. Prin coincidență, “Hardwired…” este primul album de la “Kill’em All” care nu îl creditează pe Hammett ca și compozitor, după ce acesta a pierdut peste 500 de idei de riff-uri. Conform declarațiilor trupei, solistica a fost înregistrată în mare parte pe moment, într-o încercare de a revigora stilul.

Alte critici au fost aduse coperţii de album, care –spun unii– seamănă izbitor cu colajul coperţii pentru albumul ”Odd Fellows Rest” lansat de Crowbar în 1998 sau paleta de culori a ”Wasting Light”, de la Foo Fighters (2011).

 

Şi totuşi, cum se prezintă albumul? Piesa “Hardwired…to Self-Destruct” deschide albumul în forță, pe riff-uri de thrash autentic și o execuție neașteptat de alertă pe track-ul de tobe. Scurt și concis, ar putea satisface usor fanii primelor albume Metallica. “Atlas, Rise!” este una dintre cele mai melodice piese de pe album, cu o structură ce aminteste de perioada “…And Justice for All”. Datorită refrenului și solo-ului impecabil, Atlas se ridică pe un loc de top între piesele albumului de față.

În numele varietății, “Now That We’re Dead” schimbă macazul către riff-uri mai simple, cu accent mai degrabă pe groove decât pe viteză. Este imposibil de ignorat mojo-ul de classic rock dat de Hetfield la microfon, aplicat uniform pe o secţiune de ritm destul de catchy. “Moth Into Flame” este poate una dintre cele mai melodice piese de pe album; aici regăsim unele dintre cele mai alerte riff-uri prezente pe “Hardwired…To Self Destruct”, susținute neaşteptat de precis de percuţie. Armoniile vocale par din nou inspirate de era “Load”/”Reload”, dar cu o agresivitate desprinsă din epoca de glorie a formației; solo-ul din păcate nu este memorabil, dar completează excelent o piesă deja destul de solidă.

Acest album este îndeajuns de eterogen încât să ne surprindă cu piese precum “Dream No More”. Am fost profund impresionat de noua direcție, formația reușind să iasă în evidență prin tempo-ul lejer, și clare influențe doom metal, cuplate în mod curios cu un ușor feel tipic Alice in Chains. Nu numai atât, videoclipul aduce aminte de stilul popularizat de filmele de categoria B din anii ‘60-’70, emulat și de regizori precum Romero sau Tarantino. Clar, piesa prezintă potențial pentru executarea live, cu un feel apropiat de “Sad But True” sau “Enter Sandman”. O recomandăm călduros pentru pasionații de stat degeaba.

Să fie oare “Halo On Fire” o evoluție a termenului power ballad? Una dintre cele mai impresionante prestații vocale ale lui Hetfield are acum ocazia să iasă în evidență pe secțiunea de strofă. Cu un sound destul de progresiv, ne surprind schimbările de tempo și de groove, în special în a doua jumătate a melodiei. Ne bucurăm totuși că piesa nu a fost numită “The Unforgiven IV”, deși s-ar încadra destul de bine în sound-ul specific trilogiei cu acelaşi nume.

Al doilea disc al albumului este deschis de “Confusion”; aceasta este, la prima audiţie, una dintre cele mai reprezentative piese ale stilului Metallica din secolul acesta. Continuând direcția stabilită de “Death Magnetic”, este îndeajuns de variată pentru a stârni interesul, dar din păcate nu strălucește prin originalitate sau tehnică. Piesele “Manunkind” și “Here Comes Revenge” nu par extrem de închegate, deși secțiunile de refren au un grozav potențial pentru animarea publicului într-un context live.

Până în acest moment, audiția albumului “Hardwired..”. ne surprinde cu performanțe de invidiat din partea lui James Hetfield, care –cel puțin în studio- pare neatins de rugină, atât vocal, cât și instrumental. Pe parte de chitară solo însă, Hammett pare sa recicleze aceleasi lick-uri pentatonice cu care s-a lansat în industria muzicală, cu puține momente de originalitate. Totuși -matematic vorbind- piesa “Am I Savage” reuşeşte să iasă din tiparul Metallica; aici ne întâmpină cele mai heavy riff-uri de pe album, organizate in schimbări de tempo cu iz de progressive și chiar doom pe alocuri. Nu este cea mai catchy, dar sigur este printre cele mai revigorante piese din catalogul Metallica.

Pentru mulți, prezentul album ar putea părea o colecţie de riff-uri culese aleatoriu din albumele anterioare; Piesa “Murder One” –tribut adus lui Lemmy Kilmister, acum trecut la cele veşnice- începe, în mod curios, cu un intro reciclat după “Welcome Home Sanitarium”; dincolo de acest mic inconvenient, secțiunea de ritm și voce fac cinste solistului Motorhead, pe un tempo destul de așezat. Hammett oferă, de asemenea, o execuție interesantă a solo-ului, deși nu iese prea mult din limitele auto-impuse acum aproape trei decenii.

Epilogul albumului “Hardwired…” pare dedicat fanilor nostalgici după era “Master of Puppets sau …And Justice For All”; pe piesa “Spit Out The Bone“ regăsim o ritmică specifică epocii de aur a formației, reinventată într-un context mai matur, atât vocal cât și instrumental. Solo-ul de bas, alternările de groove, solo-urile în armonie și refrenurile monumentale alcătuiesc una dintre cele mai solide piese din discografia Metallica, și o binevenită gură de aer proaspăt pentru acest album.

Dincolo de cele 12 piese din setlist, albumul Hardwired…To Self-Destruct reprezintă un nou pas în procesul creativ al trupei Metallica. Fiecare piesă este completată de un videoclip, toate realizate sub îndrumarea unui regizor diferit; fie că sunt omagiu adus cinematografiei de categoria B a anilor ’70, videoclipurilor din perioada de glorie a trupei sau animatiilor suprarealiste, acestea aduc un plus de originalitate celui mai recent album Metallica. Varietatea stilistică prezentă pe “Hardwired…To self-Destruct” mută Metallica într-un nou teritoriu creativ, cu un sound nou, momente de nostalgie pentru fanii dedicati, și o identitate ce poate rezona cu pretentiile generaţiilor noi de fani. Mai mult decat o formație, Metallica a devenit deja o industrie, un laitmotiv al muzicii de succes, cu investiții serioase atât in logistică, imagine, cât și în producția de material muzical. Comercial? Fără doar și poate. Merită ascultat? Fără îndoială.

Comentează

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

To Top
error: Content is protected !!