Cu toţii, cel puţin cei care au dat nas în nas cu acest gen muzical, am auzit măcar o dată de Marillion. Cum vara mea trece mai mult sau mai puţin pe piesele trupei, m-am hotărât să vă vorbesc puţin despre ea.
Marillion, o trupă cu un istoric bogat şi tulburat pe alocuri de schimbările dese de componenţă, şi-a început povestea încă din ’79, într-un colţ de Anglie. La un loc cu valul de progressişti ai timpurilor, despre care v-am vorbit nu cu mult timp în urmă, Marillion se numără printre pionierii genului, fiind uşor categorisiţi drept progressive rock, deşi au cochetat de-a lungul vremii cu influenţe de la post-punk la pop.
Stilul trupei a evoluat cu fiecare nou suflu de aer pătruns în sânul ei, iar fiecare album în sine a reprezentat o reacţie la trecutul surprins de precedentele.
Fanii trupei s-ar putea să te încolţească şi să te recruteze în una dintre cele două tabere definitorii pentru traseul urmat de maeştri, şi anume, perioada Fish şi perioada Hogarth.
Într–adevăr, primii zece ani ai Marillion sunt cei care te vor face să te îndrăgosteşti de ea şi asta se datorează unor opere de artă precum „Misplaced childhood”, în urmă căruia Fish aduce Marillion în cel mai mândru vârf al topurilor, şi creează astfel o punte între ceea ce însemna prog-ul pentru fanii subsolurilor şi comercial. Spun comercial, însă nu te gândi la comercialul zilelor noastre. Comercialul în acest context înseamnă o „nebunie” domoală instrumental, urcată pe noi culmi de un vocal mereu bântuitor şi prezent.
Prima tabără, cea datorată lui Fish, era specifică perioadei şi miraculoasă pentru prezent: chitară aflată într-un vals continuu cu clapele neo – prog, asemeni Genesis sau Yes. Versurile trupei în această perioadă surprind emoţii individuale şi introspecţii puse pe ramură de poveste imaginativă. În această formulă au lansat patru albume, unul mai divers decât anteriorul.
Cea de-a două tabără însă înaintează spre un modern istoric, o trecere de la influenţele anilor ’70 la unele definite de unii a fi inspirate din U2 sau Muse, însă nu trebuie să pierdem din vedere totuşi experienţa numărată în decenii ale Marillion comparativ cu aceste spuse influenţe. Albume precum „Seasons End”, „Marbles” şi „Afraid of Sunlight” surprind contrastul cu prima eră, precum şi contrastul dintre propriile materiale discografice. Pe când „Seasons End”, un album început alături de Fish, atenuează trecerea de la o abordare la alta, „Afraid of Sunlight” se pierde printre celelalte zeci de materiale în amintirile amatorilor de comercial, dar înfăţişează vitalitatea forţei compoziţionale încă prezentă a trupei.
https://youtu.be/grESdO2ruXU
Cu 18 albume pe piaţă nu ai cum să te plictiseşti curând, însă începe întotdeauna cu începutul pentru a le înţelege deciziile din viitor.
