Tradiția spune că odată cu vara vine și mersul la un festival, ceea ce în România în ultimii cinci ani cel puțin au înflorit fel de fel de festivaluri, apărute în umbra fostelor evenimente de genul Peninsula Sziget, Sonisphere, OST Fest sau B’estfest: avem de a face cu un val de festuri axat pe gusturi diverse, care încet-încet începe să își creeze o tradiție. Mă refer aici la Electric Castle, Revolution Festival, chiar și (din păcate) Untold, dar și la cele mai mici care abordează genuri plăcute de un număr mai mic de oameni: Bucovina Rock Castle, Padina Fest, Metalhead Meeting, Posada și nu în ultimul rând, cel mai important pe nișa de metal, Rockstadt Extreme Fest.
Rockstadt Extreme Fest a pornit ca un mic proiect în anul 2013 al unor patroni de la celebrul club ce poartă același nume din Brașov și a unor organizatori consacrați din București. Prima ediție a reușit să aibă un line-up incredibil, în frunte cu formația franceză Gojira, iar prețul unui bilet la acea vreme era extrem de redus. Ceea ce a făcut însă ca Rockstadt-ul să răsară peste alte festivaluri din acel an este faptul că acesta a reușit să aducă probabil niște nume exclusive, în condițiile în care vedeam an de an aceleași trupe de mâna a doua din Europa la diverse evenimente, ceea ce a dus inevitabil la o saturație greu de suportat. Mai mult decât atât, amplasarea geografică a orașului Râșnov, alături de minunatele peisaje din jur (inclusiv orașul, care a fost recent renovat, alături de cetate), a ajutat cele patru ediții să crească vertiginos.
Brandul a crescut de-a lungul timpului: numele grele aduse timp de trei ediții au contribuit la mărirea popularității acestui festival, alături de prețurile mici și acceptabile pentru nivelul de inflație de la noi din țară și de seriozitatea și profesionalismul care s-a dezvoltat de la an la an. Rockstadt nu este totuși un festival perfect, ci unul așa cum trebuie să existe, la un nivel de bun simț de care aveam nevoie, astfel încât putem spune că România a intrat în harta marilor evenimente din timp de vară. Publicul s-a mărit (din câte am înțeles, anul acesta au fost prezenți aproximativ 4000 de oameni), așteptările la fel. Așa a început și pentru mine ediția din acest an, a patra organizată până acum.
Mi-am rezervat un loc de cazare încă din luna decembrie a anului trecut, asta în condițiile în care am trecut prin niște experiențe interesante la cea de a doua ediție, știind pe deasupra că locurile la pensiuni în Râșnov se duc repede. Nu neg că nici în acest an nu am trecut prin niște aventuri care mai de care cu proprietarii din pensiune, dar nu e loc de descris detalii de genul aici. Ceea ce voi relata în rândurile de jos vor fi părerile proprii legate de formațiile pe care am reușit să le văd. Din start vă spun că nu am reușit să prind toate trupele (mai bine de 40) datorită faptului că nu am reușit fizic să fiu prezent la toate recitalurile, fiind un efort aproape supraomenesc.
Am ajuns joi, pe o ploaie care îmi provoca o mică repulsie, asta în condițiile în care experiența asemănătoare de la festivalul Electric Castle m-a lăsat cu grele sechele. Trupele din prima zi au cântat la cea de a doua scenă, care, din păcate față de alți ani, a fost acoperită de un cort mult mai mic, în care multă lume s-a înghesuit pentru a se feri de intermitențele ploii care varia în intensitate de la oră la oră. Prima formație pe care am reușit să o prind a fost Ura de După Ușă, o trupă de hardcore punk veche care își are originile în Zărnești, localitate aflată în apropiere de Râșnov. Show-ul trupei s-a axat pe piese extrasă de pe cel mai recent material discografic, „Cicatrice”, lansat în acest an: am auzit „Ura de După Ușă 2”, dar și piese mai vechi, precum „Sticluța” sau „You Saved My Life”. Au existat niște momente interesante în timpul spectacolului, dar nu am fost impresionat de sunetul care suna înfundat, dar moshpit-urile, care au fost de o agresivitate excesivă (datorită înghesuielii din cort), alături de ideea nebună a solistului care s-a dezbrăcat și a cântat pe scenă doar în chiloți au fost un catalizator pentru publicul nerăbdător de distracție.
Au urmat clujenii de la Clitgore. Nu pot să spun că sunt un fan înrăit al trupei. Au fost însă buni la încins publicul și energici pe scenă, clujenii condimentându-și prestația și cu o amestecătură din muzica unor trupe clasice de grindcore și brutal death, precum Cannibal Corpse, Dying Fetus sau Napalm Death. Artistic, show-ul nu a fost pe gustul meu, chiar dacă la început mi s-a părut că ar fi destul de interesant datorită costumației membrilor, am realizat pe parcurs că voi avea de a face cu un pamflet în toată frumusețea odată cu ritmurile piesei „Căsuța noastră” a lui Gică Petrescu. Nici cover-ul după Dying Fetus, nici poveștile despre gore, clit sau orgasme nu m-au dat gata. Totuși, jos pălăria pentru public, care a salvat show-ul: s-a dansat, s-au făcut crowdsurfing, iar oamenii au urcat pe scenă până au umplut-o de tot. Uimitor a fost să văd un crocodil gonflabil care era penetrat din două părți de doi entuziaști, alături de o păpușa gonflabilă care aproape a fost violată de câte ori a fost aruncată prin public.
Distracția s-a încheiat odată cu recitalul francezilor de la Hypno5e. Trupa a lansat în acest an o minunăție de album, intitulat „Shores of the Abstract Line”, (pe care l-am recenzat AICI), iar așteptările mele au fost mari, asta după ce am văzut secvențe de la show-ul lor de la Hellfest. Nu am fost dezamăgit absolut deloc. Spectacolul de lumini, combinat cu un sunet impecabil (care a scârțâit puțin la început) au fost părțile cele mai savuroase ale nopții de joi. Muzical, pasajele sacadate, undeva la limita între post și death metal, s-au alterat cu un aer apăsător și pe alocuri melancolic (datorită pasajelor lente, acaparate de vocile clean digitale, în limba franceză, engleză și spaniolă), împreună cu o secție ritmică ce a dominat prin arta balansului dintre riff-urile elementare cu cele lungi, specifice progressive-ului. Începutul a fost perfect, cu piesa „In Our Deaf Lands”, continuat de emblematicele „Gehenne (Part II)” și „Gehenne (Part III)”, și finalizat maiestuos de melodia „Tutuguri”, care a făcut ca publicul să aplaude în continuu, până ce ultimul membru din trupă a coborât de pe scenă.
Vineri mi-am făcut bagajele mult mai devreme și am depus efortul să ajung mult mai repede la festival, în special pentru show-ul celor de la Soulfly, care a fost programat pentru ora 15.00, datorită insistențelor trupei de a termina mult mai repede pentru a putea ajunge apoi la următorul festival din turneu, în Belgia. Deși organizatorii au specificat că trupa va veni cu un show special cu piese din repertoriul Sepultura, fanii știau că Max Cavalera și compania cântă mereu piesele consacrate ale trupei. Am ascultat piese Soulfy, precum „Blood Fire War Hate”, „Sodomites”, „Prophecy” sau „Tribe”, dar și mult mai cunoscutele „Refuse/Resist”, „Dead Embryionic Cell” și „Arise”. Spiritul adolescentin rebel s-a trezit în mine odată cu piesa „Roots Bloody Roots” cu care am amintiri care mai de care mai frumoase, fiind o melodie emblematică pentru evoluția mea muzicală. Totuși, anii au trecut, la fel cum i s-a întâmplat și lui Max și trupei sale: solistul, mai plinuț față de ce cum eram obișnuiți acum zece ani a îmbătrânit atât de mult încât vocea lui a decăzut enorm, la fel ca și dexteritatea sa la chitară. În schimb, Marc Rizzo, chitaristul lead a demonstrat în continuare că Soulfy ar fi o glumă dacă nu ar fi el prezent acolo: momentul său instrumental a fost superb și ireproșabil executat.
De show-ul celor de la Carach Angren am fost complet dezamăgit. Față de prima lor prezență în România, odată cu prima ediție Rockstadt, concertul din acest an a fost monoton. În primul rând, Seregor a renunțat complet în a mai cânta la chitară, locul său fiind luat de Valak, un mai vechi colaborator al trupei. Rezultatul final a fost acela că formația olandeză a încercat să vină cu un show mult mai teatral, dar care a nu și-a atins scopul. Deși am auzit piese consacrate extrase de pe celebrele „Death Came Through A Phantom Ship” din 2010 sau „Where The Corpses Sink Forever” din 2012, sunetul a fost un inamic constant pentru trupă.
În urma traficului greu din jurul Brașovului, din câte am înțeles, s-a făcut o rocadă între Hocico și Negură Bunget, cea din urmă cântând după Carach Angren. Formația timișoreană se pregătește să lanseze un nou album, cel de al doilea din Trilogia Transilvăneană, intitulat „ZI”, ocazie cu care a cântat două piese în premieră extrase de pe acest album. Pe lângă acestea, formația a cântat desigur clasicul „Cunoașterea tăcută”, alături de fostul solist Ștefan Zaharescu, dar și „Hora Soarelui”, ocazie cu care chiar soarele a apărut pentru câteva momente, publicul aplaudând, cuprins fiind de o frenezie totală. Rămân convins că Negură Bunget continuă să cânte bine, deși abordarea s-a schimbat complet, chiar de două sau de trei ori în ultimii cinci ani. Sunt curios cum va suna noul album și sunt nerăbdător să apară cât mai repede cu putință.
Am reușit să prind doar ce-a de a doua parte a concertului Bucovina, formație care a venit cu show special care a fost filmat pentru un viitor DVD. Merită amintit faptul că sucevenii au închinat concertul regretatului Adrian Rugină, care a murit în toamnă odată cu Tragedia din Colectiv. Drept urmare, pe fețele celor două tobe au fost imprimate două poze asemănătoare cu chipul eroului, și chiar trupa a menționat la final să nu îl uităm niciodată pe acest om minunat. Din show-ul pe care l-am prins, sunt bucuros că am prins piesele care îmi sunt cunoscute, în condițiile în care nu am digerat deloc ultimul album al trupei, „Nestrămutat”. Ploaia a dat un suflu nou recitalului odată cu piesele „Duh”, „Straja”, „Mestecăniș” sau „Dă-mi mâna, toamnă”. Concertul a fost impecabil, fără greșeli și, deși am comentat la început cu câțiva prieteni că Bucovina a decăzut puțin vizual, în sensul în care este prezentă la o grămadă de evenimente, îmi doresc cu multă ardoare să mai prind show-uri de ale sale, încât am fost încântat de ceea ce am văzut vineri seara.
Registrul s-a schimbat odată cu prestația bucureștenilor/ploieștenilor de la H8 de la scena mică. Formația promovează o muzică fără pretenții, directă și simplistă, rezultat al unei deontologii proletare revoltate anti-sistem. Chiar și pentru necunoscători, recitalul din prima seară arată consecvența între integritatea promovată în versuri și execuția live, fără nici un compromis. Trebuie să reamintesc că acel mic cort a fost plin? H8 a prezentat multe piese de pe ultimul album, „Gri”, însă haosul a pornit odată cu piesele consacrate, precum „Gropile” și „Cerc Vicios”. Din păcate, deoarece au trecut peste timp, formația nu a mai reușit să cânte „Fără Emoții”. Rămâne pe data viitoare, sper.
Headliner-ul serii a fost formația britanică My Dying Bride, și din start trebuie să spun că a fost un concert superb. Ploaia s-a risipit, însă încet-încet frigul își făcea apariția, iar astfel s-a produs atmosfera perfectă pentru un concert clasic de doom metal. Sunetul a fost la început, așa cum eram obișnuiți, un mic impediment, dar care s-a reparat repede. Muzical, secția ritmică îți creiona în creier tempo-ul lent și apăsător, melodiile în tonalitate minoră ale chitarelor se îmbina cu riff-uri grele, iar vocea s-a aflat în alternanță cu atitudinea la fel de teatrală a solistului Aaron Stainthorpe. Am ascultat piese de pe noul album, precum „And My Father Left Forever”, „Feel The Misery” sau ” To Shiver in Empty Halls”, cu care publicul nu este încă foarte obișnuit, dar care sună puțin a perioada clasică MDB. Totuși, am ascultat și piese consacrate, ale căror intro-uri făceau publicul să intre într-o transă totală, plină numai de bucurie: „Your River”, „My Body, A Funeral” sau „The Cry Of Mankind”. Cel mai frumos moment a fost prestația ultimei melodii, „She Is The Dark”, una dintre cele mai emblematice piese My Dying Bride, iar rezultatul a fost văzut imediat după, atunci când publicul nu se mai oprea din aplaudat.
A doua zi am ajuns mult mai pe seară. Primul concert pe care l-am prins a fost acela al moldovenilor de la Infected Rain. Despre trupă, am păreri diferite. Vocea ei nu este impresionantă, iar piesele noi Infected Rain lasă mult de dorit, ceea ce s-a văzut și la Rockstadt. Totuși, formația a beneficiat de un public numeros și plin de chef de distracție, care a răbufnit așa cum trebuie la piesele trupei. Punctul culminant a fost wall of death-ul de toată frumusețea, iar finalul a fost marcat de piesa „Judgemental Trap”, moment în care Lena a venit în fața publicului.
Am prins și concertul de la scenă al clujenilor de la For The Wicked. Deși ultima dată când i-am văzut în Cluj aproape m-am enervat datorită sonorizării (mă refer la prestația din deschidere la Implant Pentru Refuz), de această dată formația nu a mai dat greș. Cei șase membri „care au distrus metal-ul”, potrivit celor de la Metalsucks, au susținut un concert energizant, încât am crezut la un moment dat că mă uit la un tutorial de fitness pe Internet. Solistul a îndemnat publicul să danseze, ceea ce s-a și făcut: crowdsurfing-urile au fost la ordinea zilei, la fel ca și moshpit-urile. Deși muzica trupei se apropie foarte mult de ceea ce britanicii de la Architects ne prezintă, inflexiunile din vocea solistului au dat roade, iar piese precum „Betrayed” sau „Lost And Found” au fost prezentate așa cum trebuie pentru o trupă basic de metalcore.
Thrash metalul a avut o reprezentare pe cinste formată din doi membri reprezentativi ai teutonicului Big Four. Cu Sodom prezenți la Rockstadt în urmă cu doi ani, a venit rândul celor de la Tankard și Destruction (care au concertat în ultima zi) să urce spre scenă și, sperăm noi, ca în anii următori să avem parte și de Kreator (hint, hint!) Tankard au concertat primii, iar după aceștia s-a înserat. Deși nu se asemănau în gen cu formațiile din ziua lor, germanii au lăsat o impresie plăcută. Melodiile lor despre beție și bere au sunat mult mai bine decât în format digital, iar solistul a fost cât se poate de activ și de spontan. Au fost cântate „Rapid Fire”, „RIB (Rest in Beer)”, „Fooled by Your Guts”, „A Girl Called Cerveza” și multe alte piese.
Au urmat norvegienii de la Borknagar, în premieră în România, ocazie cu care frigul cumplit a început să se așterne între dealurile din Râșnov. Atmosfera perfectă pentru un concert black-metal? Formația este alcătuită dintr-un line-up imens, care se aproprie de un supergrup, din punct de vedere valoric, începând cu celebrul ICS Vortex (ex-Dimmu Borgir), urmat de solistul Andreas Hedlund (Vintersorg), clăparul Lars Are Nedland (Solefald) și bateristul Baard Kolstad (Leprous). Formația, una dintre cele mai consacrate din Norvegia, a venit la Râșnov să prezinte ultimul material discografic, „Winter Thrice”, lansat la începutul acestui an. Prezentarea a fost perfectă, începută fiind de piesa „The Rhymes of the Mountain” și încheiată de melodia „Winter Thrice”. Între acestea, am avut parte și de hit-uri mai vechi, precum „Ad Noctum” sau „Colossus”. Cele mai frumoase momente pentru mine au fost atunci când ICS Vortex intervenea cu vocea, una dintre preferatele mele din industrie. Sunetul a fost bun, astfel încât vocile celor trei soliști s-au aflat într-un echilibru normal. Merită amintit și momentul în care Hedlund a amintit publicului că ar trebui să fie mai energic, deoarece peste câteva ore urma ziua lui de naștere, lucru care s-a și întâmplat. Am avut așteptări mari de această trupă, iar acestea au fost împlinite.
Așteptările mele au existat și la Mayhem. Formația norvegiană, una dintre cele mai titrate și cunoscute datorită celebrelor povești de la începutul anilor 90, a venit cu un show special, axat pe reprezentarea albumului „De Mysteriis Dom Sathanas” din 1994. Deși din line-up-ul care a înregistrat acest album emblematic au rămas doar bateristul Hellhammer și solistul Attila Csihar, trupa a ținut să aniverseze acest disc aproape blestemat (bas-ul a fost înregistrat de Varg Vikernes, care mai târziu îl ucidea pe chitaristul Euronymus cu o mulțime de lovituri de cuțit). Cât despre concertul Mayhem de la Rockstadt, nu am multe lucruri de spus. Mi s-a reproșat faptul că sunt martor de interpretarea unei bucăți de istorie a black metal-ului, însă am fost total dezamăgit de ceea ce am văzut în acea seară. Trupa, care a întârziat mai bine de jumătate de oră, a sunat deplorabil. Nu sunt deloc fan al solistului Attila Csihar, iar show-ul macabru pe care el și trupa a încercat să ni-l prezinte a fost destul de slab. Nici fumul, nici atmosfera horror creată nu m-au convins, iar mulți oameni au plecat de la concert, la fel ca și mine (poate că și frigul, care a culminat la acel concert a fost de vină). Am ascultat doar primele două piese de le album, „Funeral Fog” și „Freezing Moon”, ceea ce mi-a fost de ajuns.
În ultima zi am fost mai harnic și am ajuns la show-ul germanilor de la Excrementory Grindfuckers. Pe scurt, nu știu de unde a fost pescuită această formație, în schimb show-ul lor a fost superb, în ciuda căldurii înăbușitoare (FMM Volkswagen!). Trupa este mai mult o satiră, specifică genului goregrind/grindcore. Am râs mult, în special la final când formația ne-a prezentat un cover după „The Final Grinddown”, transpus în acordurile specifice genului.
TesseracT a fost următoarea formație și nu pot să vă exprim cât de fericit am fost să îi văd live. După ce anul trecut Monuments au rupt scena de la Rockstadt, a venit rândul acestor britanici să ne prezinte o abordare djent/progressive emblematică, fără greșeli. Formația a lansat anul trecut un nou album, „Polaris”, care a marcat întoarcerea lui Daniel Tompkins, asta după ce artistul a părăsit trupa în 2008 și s-a axat pe un alt proiect, Skyharbor. Atmosfera a devenit mai acceptabilă, odată cu apariția umbrei în anumite locuri, însă au existat momente când gardienii au stropit degeaba spectatorii din față cu apă. Legat de concert, Tesseract a debutat cu piesa „Dystopia” și din prima am rămas uimit de prezența scenică a lui Daniel, alături de cea a basistului Amos Williams, care au fost extrem de teatrali în mișcările lor. Pentru a incita publicul, Daniel a făcut și o mică remarcă: „Sper că am ajuns la festivalul potrivit”. S-a văzut inevitabil rezultatul, oamenii din față au devenit mult mai energici, odată cu ritmurile rapide ale pieselor „Concealing Fate, Part 2: Deception” sau „Of Matter – Proxy”. Ca o concluzie, maestrul de ceremonii Daniel a cântat la voce implacabil (artistul este și profesor de canto), fiind remarcabil prin sunetele distorsionate pe care le-a creat, alături de o culoare timbrală specifică.
Cattle Decapitation e un capitol care a fost amânat anul trecut pentru prezenta ediție Rockstadt Extreme Fest. De altfel, în 2015, formația a lansat albumul „The Anthropocene Extinction” în care vorbește despre rezultatele intervenției umane asupra mediului înconjurător. În general, este cunoscut faptul că Cattle Decapitation au prezentat într-o manieră extrem de gore problemele grave ale societății de astăzi și chiar are unele videoclipuri banate pe Youtube. La concertul de la Rockstadt am ascultat foarte multe piese de pe ultimul album, dar și câteva melodii de pe penultimul material, „Monolith Of Inhumanity” (2012). Deși zilele au trecut, înaltele lui Travis Ryan încă mă bântuie puțin: odată cu prima piesă „Manufactured Extinct” până la ultima, „Kingdom of Tyrants”, am fost martor la un concert interesant, captivant și fără urmă de plictis . Piesele au fost create pentru variație, de altfel fiind foarte grele, apăsătoare și bazate pe teme masive în armonie de cvintă-octavă. Inflexiunile rapide dintre joasele și înaltele vocii lui Travis au fost momentele culminante ale show-ului, iar la final am plecat spre merch cu un zâmbet pe buze.
Destruction au cântat ceva mai puțin față de camarazii lor de generație, Tankard, de care am scris mai sus. În ciuda anilor de activitate și de uzură (și de alcool), băieții au avut o prestație nemțească și imaculată. Au cântat „Nailed to the Cross”, „Second to None”, „Thrash Till Death” și consacratele „Mad Butcher” și „The Butcher Strikes Back”. De menționat că Schmier (vocal, bas) și-a făcut temele de acasă: a știut că este în România și a recunoscut steagul Bulgariei în public fără a îl confunda cu cel românesc, în final concluzionând că „heavy metal unites the world”. De notat faptul că formația a cântat câteva pasaje din piesa „Overkill” a trupei Motorhead, iar solistul a menționat că „nu trebuie să îl uităm niciodată pe Lemmy”.
Am prins la scena mică de la cort și recitalul celor de la E-an-na. Deși la început, când am descoperit această trupă, aveam curiozitatea stârnită datorită faptului că multă lume îi compară cu mai bătrânii Bucovina iar marea majoritate a fan-base-ului său este alcătuit din adolescenți sub 18 ani, mă așteptam să mă plictisesc repede. Nu s-a întâmplat acest lucru: cortul a fost plin, iar publicul a fost variat (a fost nevoie ca să fie trase niște pereți din spatele cortului pentru ca mai multă lume să poate vedea concertul). Sunetul, impecabil de această dată, a ajutat tânăra formație să își prezinte piesele, care încă nu au fost lansat oficial, ci numai digital: am ascultat „Jiana”, „Cei Căzuți” sau „Sârbă Ciobănească”. La un moment dat, scena a devenit neîncăpătoare pentru fanii care s-au urcat pe ea, iar membrii trupei s-au pierdut printre oamenii aflați la o altitudine mare față de sol. De remarcat este faptul că riff-urile din piesele E-an-na se bazează pe structuri moderne, apropiate de djent și progressive, iar pasajele de folk sunt doar cireașa de pe tort (la case mai mari, precum în cazul celor de la Ensiferum, aceste pasaje sunt plictisitoare, fără nici un sens). Urmează ca în septembrie ca formația să lanseze EP-ul de debut, pe care îl aștept cu nerăbdare.
După thrash am avut parte de death-doom: Insomnium au urcat pe scenă, iar prestația lor a fost bună, dar în mod cert se putea și mai bine. „Shadows of the Dying Sun” (2014) este bijuteria formației și în mod cert primele două piese – de altfel piesele care introduc și concertele live – sunt vedetele oricărui concert Insomnium. „The Primeval Dark” și „While it Sleeps” au dezamăgit, însă, printr-o prestație anemică și cu o serie de ambiguități tehnice. Mi s-a părut că vocea era dată prea jos, în timp ce basul era peste chitara ritmică (nu e ceva ce te-ai aștepta de la o trupă death, nici doom). În marea parte a interpretării celor două piese chitara solo a fost rege – pe bună dreptate – însă la un moment dat vocea și chitara ritm au fost ridicate atât de mult încât abia sesizai notele solo-ului de chitară. Nici măcar efectele clapele n-au putut fi percepute, chiar dacă formația nu a avut un clăpar pe scenă. În restul concertului, mă închin finlandezilor, căci au cântat ca la carte celelalte piese. Tot de pe ultimul album au mai fost cântate „Revelation”, „Ephemeral” și „The Promethean Song”.
Penultimii artiști de pe scena mare ai festivalului au fost suedezii de la Soilwork care, în antiteză cu precedenții lor, au avut mai multă energie atât în interpretarea muzicală, cât și în ceea ce privește prezența scenică. Soilwork a fost încă o formație care și-a făcut temele de acasă: solistul Bjorn Strid a spus că nu a mai fost în Transilvania din 2001 de când au cântat în Târgu Mureș. La nivel național, ultimul lor concert în România fusese la B’estfest 2013 lângă București. Chiar și așa, pentru mulți participanți la concert a fost o revelație magică și o formație care a fost trecută pe lista „must listen” în căștile de acasă. Sonorizarea și actul artistic au fost foarte bune (în afară de început) din toate zonele festivalului. Publicul a apreciat energia și s-a încălzit pentru ce avea să urmeze.
Am așteptat cinci ani pentru un concert Parkway Drive, iar acest concert a fost cel mai așteptat pentru mine dintre toate recitalurile din acest an de la Rockstadt. Formația are un palmares de invidiat: este una dintre cele mai cunoscute formații australiene din aceste vremuri, este un important simbol al metalcore-ului pe care îl știm astăzi, iar albumele sale au ajuns în importante topuri internaționale. Odată cu lansarea albumului „Deep Blue” din 2010, urmat de DVD-ul „Home Is for the Heartless”, celebritatea formației a crescut vertiginos, ajutată fiind și de nenumăratele turnee în care participă an de an. 2015 a marcat lansarea lui „IRE”, un album care a fost primit de fani în diverse moduri: unii l-au iubit, unii l-au detestat. Cert este faptul că trupa a renunțat treptat la forța stilistică din melodiile sale vechi și a început să compună piese mai soft, mai apropiate de urechile publicului generalist. De notat este și faptul că Parkway a renunțat duminică seara la show-ul cu flăcări, motivele fiind evidente. Concertul a debutat cu două piese de pe recentul material: „Destroyer” și „Dying To Believe”, însă „dansurile” au debutat în toată regula odată cu clasicul „Carrion”, unde publicul a cântat refrenul emblematic împreună cu Winston, solistul formației. Foarte echilibrat, sunetul a pus în valoare atât vocea sa, cât și drop-urile generate de instrumentalul modern, iar această îmbinare s-a manifestat permanent în compozițiile australienilor. „Vice Grip” a fost catalizatorul pentru un concert perfect, fiind urmat apoi de un alt clasic extras de pe celebrul „Horizons”, „Idols And Anchors”. Odată cu piesa „Karma”, deși a fost pornit un circle-pit, Winston și-a oprit colegii din cântat (desigur că era totul planificat), și a îndemnat publicul să formeze o horă și mai mare, dar și mai rapidă, lucru ce s-a întâmplat. În continuare, nu a existat nicio clipă de monotonie iar recitalul părea că se termină parcă mult prea repede. Așa se pot descrie coordonatele pe care se mișcă Parkway Drive, fără îndoială unul dintre momentele de vârf ale întregului festival. Finalul a fost de vis, iar eu l-am intitulat „Întoarcerea din Rai” pentru frumusețea sa: Winston s-a înfășurat cu steagul României primit de la un grup de fani pe care era desenat logo-ul formației și a mulțumit frumos publicului pentru primirea călduroasă. A urmat piesa „Home Is For The Heartless”, în timpul căreia s-a strigat, s-a aplaudat, s-a ovaționat iar apoi confeti-urile au fost aruncate pe public.
Alte trei nume pe care am reușit să le prind duminică la scena mică au fost Jack The Stripper, Mind Assalut și Smallman, însă nu am reușit să stau prea mult. În timp ce la prima trupă am fost bucuros să aud o abordare influențată de muzica celor de la The Dillinger Escape Plan, la cea de a doua am fost uimit de forța pe care groove metal-ul poate să influențeze niște muzicieni sud-africani, iar la ce de a treia abordarea Tool-ish, una dintre formațiile mele preferate, m-au dat pe spate, însă extenuarea fizică generată de show-ul Parkway Drive m-a făcut să mă retrag mai devreme și să regret puțin că am pierdut un spectacol care m-ar fi interesat foarte mult. Vă recomand să căutați aceste trupe, nu veți fi dezamăgiți.
Mai am câteva cuvinte de spus despre festival în general. În primul rând, prețurile au fost bune, trei lei costa un jeton, iar produsele au fost acceptabile la nivel de festival: o sticlă cu apă – un jeton, berea (simplă și brună, preferata mea) erau două jetoane, shot-urile la fel. La fel ca anul trecut, Regele Ciolanului a fost prezent la festival și a reușit să vină cu a gamă imensă de delicateți care mai de care mai bune. Nu am stat în acest an la corturi, însă am citit că a existat o zonă VIP, undeva aproape de complex, în pădure, unde existau unele căbănuțe. La fel, am înțeles că aceste așezări au fost date rapid, fiind puține, iar locurile pentru corturi din acest spațiu s-au epuizat în câteva ore. De notat și faptul că organizatorii s-au mișcat așa cum trebuie atunci când au acoperit zonele pline de noroi cu fân (norocul tuturor a fost că nu a plouat ca la Electric Castle, acolo unde natura a bătut categoric omul). Mi-a plăcut și faptul că cei de la Niche Records au venit cu mult mai multe produse față de anul trecut, însă am fost total dezamăgit de faptul că nu a existat merchandise-ul anumitor trupe (Tesseract, Insomnium sunt două exemple notabile). Și mai dezamăgit am fost de faptul că Niche Records au venit cu propriul catalog de produse (tricouri, CD-uri, bluze etc) al unor trupe de la festival, iar prețurile erau și mai mari (fac o comparație cu anii precedenți când formațiile veneau cu merch propriu și aveai mai multe opțiuni de ales și desigur, la prețuri mult mai acceptabile). Din câte am înțeles, așa a fost negociat cu management-ul trupelor, și știu că sunt subiectiv aici, dar nu mi se pare deloc just. Tot un minus, pe care nu numai eu l-am remarcat, este sunetul, de care am mai menționat mai sus de câteva ori: a deraiat de foarte multe ori, în special la începutul recitalurilor, însă problemele erau reparate rapid. Totuși, acestea sunt singurele minusuri pe care le-am remarcat, însă sunt nesemnificative față de amalgamul de plusuri cu care Rockstadt a venit la această ediție.
Am plecat cu un gust amar de la Rockstadt, încât a trebuit să mă întorc la viața mea cotidiană, pe alocuri dominată de mult prea multă normalitate. Aștept cu nerăbdare să se anunțe data următoarei ediții (care din câte am aflat, va fi tot în aceeași perioadă din luna august), dar și primele trupe, așa cum am fost obișnuiți în dățile trecute. Până atunci, vă reamintesc că în octombrie se va organiza prima ediție Indoor Rockstadt în Brașov, iar dacă zvonurile sunt adevărate, urmează să se anunțe anumite trupe care mai de care mai interesante, pe lângă cele care sunt deja înscrise pe afiș.
Ne vedem la anul!
