Oslo este un oraș cunoscut în general pentru faptul că este capitala Norvegiei și cel mai mare oraș al său. Este renumit pentru arhitectura nordică unică în lume, pentru viața sa culturală, pentru cât este de scump și pentru curățenia din oraș. Mai este cunoscut, cel puțin între noi, pentru imensa scenă de metal care s-a format sau activează între granițele municipiului. Zeci de trupe, dintre care câteva au făcut istorie, se trag din Oslo. Unul dintre aceste grupuri, care ar fi putut scrie istorie dar nici până azi n-a reușit să iasă din underground, este Madder Mortem.
Madder Mortem este o trupă de progressive / avantgarde metal formată în 1993 în Oslo. Și-a început activitatea cântând doom metal – au lansat un singur album în acest gen, Mercury, care a apărut în 1999 prin intermediul unei case de discuri locale ce s-a închis imediat după apariția albumului. Copiile sunt extrem de rare și cu greu mai poate fi astăzi găsit, de obicei la prețuri exorbitante. În 2001, formația a înregistrat următorul său album, intitulat All Flesh is Grass, schimbând radical abordarea din punct de vedere muzical. Singurul element ce amintește de rădăcinile sale în doom metal rămâne, pentru tot restul discografiei, partea lirică – versurile sunt nu tocmai optimiste și fericite, tematica fiind destul de variată dar de obicei întunecată.
Acest al doilea album este mult mai progresiv, fiind o tranziție între atmospheric doom și avantgarde metal, tranziție ce avea să se încheie cu următoarea lansare – Deadlands (2002), un album mult mai variat și divers ca predecesorul său. Ultimele lor albume, Desiderata (2006) și Eight Ways (2009) sunt în continuare experimente muzicale și stilistice ale trupei, deosebit de reușite, care au reușit să mai scoată trupa din underground. Puțin mai agresiv ca Eight Ways, Desiderata este și mai simplu din punct de vedere muzical. Necizelat și dur, este în contrast cu melodiile mai lente și frumoase de pe ultima lor lansare, melodii care rămân însă puternic influențate de progressive metal și care au pe alocuri câțiva stropi de post rock.
Instrumentația se caracterizează de obicei prin ruperi foarte dese de ritm, schimbări repetate ale liniei melodice și alternanță între părți clean, liniștite și riffuri brutale cântate pe chitările cu 7 corzi. În sine, părțile de chitară se remarcă prin succesiunea notelor foarte grave și a celor mai înalte și prin relativa simplitate, dacă traducem astfel lipsa solourilor. Tobele ies în evidență prin rolul pe care îl au în frecventele ruperi de ritm. Abordarea relativ ciudată și oarecum similară celei pe care au avut-o Karnivool în primul lor album se datorează faptului că niciunul dintre membrii trupei Madder Mortem nu a avut legătură cu scena veche de black metal din Oslo, din care au evoluat mai apoi marile trupe de avantgarde: Arcturus, Dodheimsgard, Green Carnation, Virus, etc.. Astfel, fără a fi influențați de black metal, s-au dezvoltat într-o direcție complet diferită celei pe care au urmat-o trupele de mai sus.
Solista trupei este Agnette M Kirkevaag, și probabil că fără ea trupa nu ar fi avut nicio gară și ar fi fost doar o altă trupă banală de metal dintr-o țară suprasaturată de trupe metal. Ea este însă un element esențial al formației, atât prin vocea extraordinar de puternică și versatilă cât și prin screamurile (foarte rare, ce-i drept) pe care le face. M-a uimit de la primele audiții câtă forță emană și felul în care nu iartă ascultătorul, și mai apoi i-am înțeles adevărata valoare, ce constă în versatilitatea sa și în capabilitatea de a exprima orice emoție posibilă. În Deadlands, piesa ce dă titlul celui de-al treilea album, aroganța se împletește perfect cu furia mascată sub scârbă și silă, iar apoi furia se îmbină perfect cu ironia și sarcasmul în Omnivore, partea vocală fiind ajutată și de cea lirică: Oh, little figures that toil under weather and sun / Your backbreaking labor is earning you nothing but hopes undone / Here nothing is sacred; what pride there is left will not hold!. Răceala și indiferența provocate de durerea pierderii și dorința de a trece peste orice, mergând mai departe în viață reies din Jigsaw: I tear myself into pieces / There’s nothing here to hold me / I tell myself apart from you / Above and beyond. Duioasă uneori, în piese precum Armour, liniștitoare pe The Eighth Wave, Agnette este probabil una dintre cele mai versatile soliste ale lumii metal contemporane. Cel mai ușor cred că se poate remarca acest lucru pe ultima piesă a Desideratei, Hangman, unde vocea ei este în început liniștită și resemnată, pentru ca mai apoi spre refren să fie aproape rugătoare, cerând milă și înțelegere, iar în cadrul unui singur refren să treacă de la un ton rugător la una dintre cele mai pline de disperare și teamă intonări ale unor versuri din cât mi-a fost dat să aud până acum. Recomand piesa ca fiind cea care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de Madder Mortem.
Planurile de viitor ale trupei includ lansarea unui album în a doua jumătate a lui 2016, lansare amânată mult timp din lipsa unei case de discuri. Piesele noi deja au mai fost cântate în puținele concerte pe care le-a susținut trupa recent, însă Madder Mortem a promis un turneu viitor, ce va urma apariției CD-ului pe piață.
Aș recomanda trupa asta oricui, însă ar fi subiectiv; obiectiv, ea ar putea prinde pe cei care ascultă și Porcupine Tree, Opeth, Vulture Industries, Meshuggah (și alte trupe de djent), dar și pe fanii unor trupe precum Paradise Lost sau Katatonia.