Cu o prezenţă constantă şi dorită de publicul nostru, Luna Amară s-a dovedit a fi urma dovezii continuităţii şi iubirii perene faţă de arta compoziţiei şi a muzicii. De la acustic, la electric, de la un vocal cald, la unul zguduitor, de la unde alternative, la progresii memorabile, Luna Amară se transformă în clipa de speranţă sau de adevăr care–ţi străpunge auzul într-o seară tomnatică, o seară care–ţi permite echilibrarea gândurilor.
Noul album, „Aproape„, continuă tradiţia spre care ne întoarcem în final, cu încă un plus de sentiment, eleganţă şi consum emoţional. Despre album şi subiecte lăturalnice stăm de vorbă cu Luna Amară.
Un nou album. Ce s-a schimbat în cinci ani de la “Pietre în alb” şi ce rămâne la fel, în sânul trupei şi în sânul scenei?
Salut! S-au schimbat destule, şi nu neapărat în bine, mai ales dacă ne gândim la ultimul an, de la Colectiv încoace. Scena underground primise o lovitură în 2008, când cu criza financiară; după o vreme, începuse să–şi revină, de prin 2012-2013 încoace. Tragedia de la Colectiv a lovit-o din nou, şi mai dur. De fapt, nu tragedia în sine, ci comportamentul de după al autorităţilor. Cei care trebuiau să aplice legea n-au făcut-o când trebuia şi atunci au încercat să deturneze atenţia de la asta inducând opiniei publice impresia că numai patronii de cluburi şi tinerii “ahtiaţi” după concerte sunt de vină. Astfel, scena este şi mai precară acum. Încet, încet, se ridică locuri faine de cântat, “venues” în adevăratul sens al cuvântului; însă sunt investiţii greu de făcut, nu oricine şi le permite şi, pe lângă asta, statul nu te ajută cu nimic, dimpotrivă, îţi pune beţe în roate. Ce putem spune că a rămas la fel este pofta de a cânta, nevoia de a explora şi toţi nervii aferenţi existenţei unei trupe de rock în România…
“Aproape” vine cu un mesaj puternic, “aproape” de ce se întâmplă în gândurile tuturor în aceste zile. Ce aţi ascuns în spatele materialului?
Multă iubire, tăceri dureroase, cuvinte nespuse, clipe luminoase şi singurătăţi liniştite. E un material orientat mai spre “interior”, care priveşte mai degrabă către suflet decât către lumea de-afară. E nevoie de asta, poate cu atât mai mult acum, când provocările sociale şi politice ale lumii în care trăim necesită echilibru sufletesc şi coloană vertrebrală.
A rămas vreun colţişor de Românie în care nu aţi ajuns, dar aţi vrea?
Nu am cântat niciodată – şi am vrea – în Tulcea, Mangalia, Vaslui, Tg. Jiu, Miercurea Ciuc, Slatina, Drobeta, Bârlad. Ah, şi ar fi fain să ajungem o dată, măcar, la Cernăuţi.
Cvartetul inclus pe album este o nuanţă nouă. De ce cvartet?
Iniţial, ne gândisem să apară doar pe una sau două piese, dar până la urmă l-am inclus pe întreg materialul. Compunem de mai multă vreme şi în zona aceasta semi-acustică şi, după “Don’t Let Your Dreams Fall Asleep” (primul album semi-acustic), ne-am gândit că “Aproape” să fie mai altfel. De asemenea, piesele de pe “Aproape” au o sensibilitate şi o intimitate care cereau, cumva, prezenţa unei asemenea nuanţe noi…
Ce loc ocupă concertele acustice în rândul de evenimente la care participaţi?
Cele mai multe concerte sunt, totuşi, cele electrice. Cele semi-acustice constituie cam 30% din totalul de concerte de peste an. Ca importanţă, sunt pe acelaşi loc toate, credem că se completează reciproc, conturează “filozofia” trupei şi ne completează pe noi, ca muzicieni.
Din alternative-ul underground “proaspăt”, v-a atras atenţia cineva?
Pinholes, Fluturi pe Asfalt, Nava Mamă, Toy Machines, 9 Ani Lumină, I’m The Trip, FronT, Grey Matters; cu siguranţă sunt mai multe. Le dorim baftă şi sperăm să ne revedem pe scenă!
Un concert de lansare din capitală s-a extins la două. Cum a fost atmosfera în cele două seri şi cum a fost primit albumul?
A fost foarte emoţionant, intim, trist pe alocuri, melancolic şi frumos. Albumul e bine primit până în momentul de faţă, sperăm ca asta să se reflecte şi în vânzări; suntem mai “old school” şi ţinem mult să scoatem albume în format fizic, ceea ce e tot mai greu în lumea asta digitalizată şi computerizată. De aceea, orice album cumpărat este, pentru noi, un aliat în plus în efortul de a păstra viu acest obiect în care se întâlnesc mai multe forme de artă, de fapt: muzică, fotografie, grafică, poezie, design.
Multe s-au schimbat în scena muzicală în ultimul an şi în acelaşi timp prea puţine. Ce credeţi că ne lipseşte ca să punem în practică toate schimbările pe care le discutăm îndelung?
Voinţa de a trece de la vorbe la fapte şi de a ne smulge din mentalitatea asta care ne tot vrăjeşte că suntem mici şi neimportanţi, că nu contăm şi că nu putem schimba nimic. Orice e posibil, dacă ştii să mergi până la capăt.
Plecaţi într-un nou turneu. Care este senzaţia unui turneu acum, comparativ cu începuturile? Devine mai uşor?
Devine mai uşor în sensul că există o anumită rutină cu care suntem destul de obişnuiţi. Noi am fost mereu o trupă care a cântat mult, chiar dacă asta nu ne-a servit întotdeauna şi ne-a adus momente de extenuare. Altfel, e mult mai bine ca la începuturi, acum 10-15 ani mergeam cu trenul, acum avem totuşi un microbuz… Bineînţeles, şi în materie de echipament tehnic şi de echipă tehnică lucrurile s-au îmbunătăţit. Una peste alta, cel mai important e că există oameni care înţeleg ce facem, care apreciază şi vin la concerte; restul sunt detalii, foarte importante, dar care se pot rezolva. Atâta timp cât ştii că lumea te aşteaptă să cânte cu tine, faci pe dracu-n patru şi te duci să te întâlneşti cu ei.
Foto: Năluca
