În mai 2012, Steven Wilson (Porcupine Tree) și Mikael Åkerfeldt (Opeth) lansau un album care, încă de la prima ascultare, refuza cu îndârjire să se lase încadrat: Storm Corrosion.
La vremea lansării, Storm Corrosion a părut pentru mulți un exercițiu de minimalism și atmosferă dus la extrem. Unii l-au considerat un antialbum, alții o bijuterie abstractă, greu de pătruns, dar deloc lipsită de sens. Ce este cert este că Wilson și Åkerfeldt nu au lansat ceea ce publicul aștepta – adică un hibrid între Blackwater Park și In Absentia. În schimb, au oferit un experiment cu rădăcini în folkul psihedelic, muzică de cameră și ambiental împletit cu orchestral.
În deschidere, „Drag Ropes” este înțesată de voci șoptite, tensiune suspendată și un aranjament de coarde ce pare mai degrabă să respire decât să cânte, iar pe parcursul celor șase piese, albumul își menține tonul visător, uneori neliniștitor, alteori aproape feeric și plin de folclor. „Hag” intervine apăsătoare, cu un melotron în surdină și o progresie aproape cinematografică. „Happy”, ironic denumită, amestecă voci eterice pe un fundal de efecte electronice extrase din lumi alăturate nouă. Iar „Lock Howl”, poate cel mai ritmat moment al materialului, îmbracă hainele unui instrumental cu o tentă de jazz, pierdut în peisaje dezolante.
La atâția ani distanță, Storm Corrosion nu a devenit mai ușor de digerat. Dar poate că exact în ambiguitatea și curiozitatea sa stă valoarea lui reală, iar pentru cei dispuși să-i acorde o nouă șansă sau care abia îl descoperă, se dovedește a fi un teritoriu misterios, viu și fără urmele timpului.
