Cu ancore muzicale pe de-a-ntregul existenței și în diferite arii ale sale, fie ele instrumentale sau compoziționale, Mihai Cosmescu este nu doar un muzician și compozitor, ci un artist complet cu experiențe complete. Un istoric amplu și o dedicare absolută muzicii face din artă și artist un întreg, Mihai fiind o reprezentare cât se poate de veridică a ce înseamnă să respiri note muzicale. Vorbim despre el și viața lui prin muzică în interviul de mai jos.
Întotdeauna ai cochetat cu muzica într-un fel sau altul. Ce proiect muzical ți-a adus cea mai mare împlinire?
Până anul acesta, aș fi spus că „Transacoustic Dream” – un spectacol-concept pe care l-am pus în scenă la Pitești, acum o viață întreagă… A fost foarte greu, pentru că a durat vreo trei ore, iar eu nu am coborât deloc de pe scenă, în timp ce oamenii cu care cântam atunci tot faceau “rocade”, dintr-un act în altul. Ideea spectacolului era să arăt într-un fel călătoria mea muzicală – de la chitara clasică, ceea cu ce am început, de fapt, apoi la chitara acustică si folk, apoi la chitara electrică – rock’n’roll și rock un pic mai agresiv. Ce m-a șocat a fost faptul că în același timp (cumva, cu toate lucrurile pe care le aveam atunci pe cap, nu am aflat decât abia la final) avea loc un concert în aer liber al Iris, în Piața Mare din Pitești, și… Cu toate astea, sala a fost absolut plină.
Acum, însă, aș răspunde altfel: cea mai mare împlinire mi-a adus-o proiectul solo. Nu pentru că, Doamne ferește, aș deveni eu faimos – e un paradox aici destul de mare – ci pentru că mi se ascultă muzica, pentru că în tot ce cânt sunt cel puțin textier și compozitor, iar în ultima vreme am început să și produc – timid, e drept, pentru că e ceva foarte dificil când nu ai mai făcut asta, dar trebuia să încep de undeva.
Vocal sau instrumental? Unde te simți cel mai mult tu?
Ambele. Clar, ambele. Pentru mine nu există una fără cealaltă. Sunt anumite lucruri pe care nu le pot face instrumental, altele care vocal mi-s imposibile – și am nevoie de una care să o complementeze pe cealaltă. La fel cum, în majoritatea timpului, mă joc cu chitara sau cu pianul și îmi vine o idee de „iată ce aș putea face vocal aici” și invers. La fel cum, în alte circumstanțe, linia melodică îmi dă o idee de versuri, pur și simplu prin sentimentele pe care mi le evocă. De asta mi-e greu să decid și spun că ambele.
Te mai tentează să încerci ceva anume muzical ce nu a făcut-o până acum? Ce și de ce?
Asta chiar e o întrebare grea. Grea, pentru că nu am un răspuns la ea încă. Nu știu dacă pot să spun că am un stil anume, ăsta e motivul. Clar am influențe majore de pop, folk, rock, uneori și de muzică populară în melisme, desi poate nu s-ar zice, de muzica georgiană în anumite emisii, de „throat singing” alteori… Și, până la urmă, orice compun este „altceva”. Sunt puține melodiile care seamănă între ele, chiar și stilistic.
Și doar ce e lansat până acum – de la „Free” la „Who Knows Where”, ca să nu mai vorbesc de „Hurt Me Like A Poet” cu Hellen și „Fallen Angels” cu NAVI, sunt diferite. Poate că ar intra în sfera de „pop-rock”, dar asta e oricum o umbrelă atât de mare încât e greu sa spui despre aproape orice că NU este pop-rock :))
Poate că raspunsul e că, într-un sens, oricând încerc altceva, dar va trebui să vedem ce anume. Promit ca veți afla imediat cum aflu și eu. 😁
Cum se integrează tehnicile moderne apărute în muzică în ceea ce compui?
Foarte bine. Sunt grămezi întregi de instrumente, sunete, chiar și „tool”-uri care, pentru un compozitor/textier, ajută foarte mult. Evident, există și probleme cu asta: A.I.-ul, de exemplu, oricât de bun ar fi (și chiar este, uneori) nu are acel „human feeling”, știi? Sigur, toate uneltele astea pot să îți dea o idee, pot să pornească ceva, dar „mai e mult până departe”. Și poate că aici mai intra în ecuație și ego-ul meu, care țipă că neapărat trebuie să pot spune că EU am facut asta. :))
Subiectiv, tehnicile moderne, cum le spui tu, cred că sunt o sabie cu două tăișuri. Am auzit niște chestii superbe, chiar dacă ciudate la prima audiție, cum ar fi muzica facută de inteligența artificială pe versuri de Eminescu – și care sună surprinzător de bine. Pe de altă parte… Noi, cei care cu asta ne ocupăm, cu scrisul, simțim câteodată un pic de frustrare, cred, pentru că rezultatul final nu e chiar „uman” – se simte întotdeauna ceva un pic „nenatural” acolo.
Cum arată/sună auditiv Mihai Cosmescu astăzi?
Aici cel mai bine poate răspunde oricine altcineva în afară de mine, mie mi-e greu sa o fac. Spuneam cuiva, cândva, când mi s-a spus că „am o voce foarte faină” (poate și pentru ca greu accept complimente :)) ) că nu pot să înțeleg afirmația respectivă. E vocea pe care eu o aud zi de zi, nu mi se pare nimic nici în neregulă, nici fantastic. Clar pot să spun că sunt mult mai matur in compoziții decât eram chiar și acum doi, trei ani, că am început să înteleg ce vreau să se audă și cum, că sunt mult mai strict decât eram înainte și că produsul final, acum, e mult mai aproape de ce aud eu în mintea mea atunci când îl compun.
