Proiectul muzical cu influenţe de melodic metal, Between Colors, are deja la activ două premii muzicale importante şi–şi creează traseul printre valul de trupe noi.
Început ca un proiect acustic, Between Colors reuneşte o mână de instrumentişti şi o voce feminină într-o formulă proaspătă, care a încercat să–şi găsească ritmul în o serie de stiluri muzicale, încorporând în trecut chiar şi clape.
O trupă închegată, care debordează forţă atât prin instrumentalul feroce, cât şi prin tăria şi registrul versatil al vocalistei, Between Colors s-a născut pentru spectacole live şi reuşeşte să atragă tocmai prin faptul că membrii trupei desenează aceleaşi linii armonice şi comunică prin energie.
Trupa a lansat până în prezent câteva piese (amintim „Let Me Out”, „Ministry”, „Go Away”, „Ghost Dance”, „Mindscape”, „Machine”, „Killswitch”), iar prin „subsol” umblă vorba că ar pregăti şi un material discografic.
Despre asta, pasiune și industrie vorbim cu chitaristul trupei, Dan, în următorul interviu.
Cum reuşiţi să împăcaţi atâtea influenţe muzicale?
Dan: Sincer, nu ştiu exact cum să–ţi explic. În primul rând e dragostea noastră pentru tot ceea ce înseamnă rock şi metal – toate subgenurile au, de fapt aceiaşi numitori comuni: voci puternice, tobe zgomotoase, chitare înfipte, bas zguduitor, e ceva foarte natural. Ce e, în schimb, mai “tricky” să spunem, ar fi influenţele din muzica electronică sau simfonică, dar chiar şi la nivel armonic şi melodic poţi găsi similarităţi şi atunci încerci să te concentrezi pe acestea pentru a construi un pod şi a aduce totul pe el. Asta ar fi un fel de analiză post-fapt, oricum, pentru că felul în care compun toată muzica este pe un “sistem” de “stream of consciousness.” Când încep cu o piesă, încep cu un sentiment, o idee, un riff sau o melodie, şi apoi, după 4-8 ore, ajung la o compoziţie finală,mergând din aproape în aproape. Nici nu ştiu exact cum am ajuns acolo, dar aşa a “ieşit”. Şi, până la urmă, piesa cere ce vrea şi se duce unde vrea. Tot ceea ce ştiu eu e că vreau să am un refren bun. Nu toate piesele sunt “câştigătoare” mergând pe metoda asta, dar cele care sunt vin direct din suflet, inspiraţie şi “moment”.
Vă gândiţi să reintroduceţi clapele?
Dan: La început mă gândeam, fiind atât de obişnuiţi cu ideea de a fi “totul cât mai live”. Dar negativul a fost bun cu noi până acum (well, a crăpat de vreo două ori în concert, dar noi nu ne-am oprit şi s-a rezolvat imediat). Ne-a făcut muzicieni mai buni (trăiască metronomul) şi mai focusaţi pe show. Plus că e mult mai uşor să incluzi voci, orchestraţii, sintetizatoare, efecte speciale şi multe altele şi să meargă totul concomitent folosind metronomul decât folosind o clapă. Cu toate astea, sunt unele momente pe care am vrea să le creăm pe scenă încorporând o clapă sau un pian. Şi o să le facem.
Care credeţi că au fost perioadele definitorii pentru voi?
Dan: Prima cred că a fost atunci când au venit Cristina (voce), Mihai (tobe) şi Rach (bas) în trupă, în mod evident. Am tras împreună, fiind presaţi de un concert foarte apropiat şi am cântat. Chiar dacă mai avusesem trupe, cred că asta a fost prima trupă care era 100% setată pe ceva, aveam concept, aveam piese, aveam tot ce trebuia şi eram toţi complet motivaţi. Apoi a fost momentul în care eu aproape cărenunţasem la trupă. La trupa mea, dacă vă vine să credeţi, pentru că iniţial, era proiectul meu 100%. După ce Teo, care cânta la clape, a plecat din formaţie pentru a se alătură colegilor de la AnTheos, am căutat pe cineva s-o înlocuiască. Şi nu am reuşit să găsim al 5-lea membru, şi pe cine am găsit a fost neserios. Eram atât de frustrat şi mă săturasem, până în punctul ăla, avusesem atâtea schimbări, şi mai eram deja într-o trupă atunci, The Eyes Have It. Aceşti trei oameni, pe care îi consider şi îi voi considera mereu fraţii mei m-au ridicat şi mi-au spus că “we’re not fucking quitting” şi că putem reuşi. Şi am decis să radem toate piesele vechi (am păstrat doar “Ghost Dance”) şi s-o luăm de la capăt, cu un sunet modern şi fresh. Eu şi Rach am mai adăugat câte-o coardă la chitare şi am coborât tonalităţile, ceea ce i-a permis Cristinei să urce mai mult şi aibe mai multă libertate pe voce şi m-au convins să încercăm cu negativ. Acele prime câteva luni, acum un an când am făcut schimbarea, ne-au făcut să realizăm că abia acum Between Colors au luat naştere cu adevărat, we have arrived.
De ce aţi ales să lansaţi tocmai piesa “Killswitch”?
Dan: Au fost mai multe motive. În primul rând, durata piesei. Primul nostru videoclip n-avea cum să fie “Machine” sau “Absent” care sunt piese de 5-6 minute, ne trebuia ceva scurt, să captăm atenţia din prima. Era şi mai puţin de filmat şi montat, ceea ce e un plus, hehe. Al doilea motiv e dinamica piesei. E simplă, catchy, la obiect, rapidă, în forţă, până şi refrenul are un ritm basic, pe pătrimi,care te face să baţi din picior, ce continuă cumva pe feeling-ul strofei. Iar riff-ul principal e rapid, cu pedala dublă, ca să dăm din cap împreună. Al treilea ar fi faptul că pentru multe alte piese pe care vrem să le lansăm cu videoclip necesită o investiţie mai mare, fiind mai conceptuale şi mai lungi. Ca şi prim videoclip, am vrut să facem ceva simplu şi diferit faţă de majoritatea clipurilor de pe piaţă. Daaar Cristina a venit cu un concept şi un script aşa de bun, încât am filmat 5 scene, cu 4 storyline-uri diferite, dar unite ca şi idee.
Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi repara?
Poate doar să ne fi cunoscut mai repede, deşi nu cred că ar fi fost la fel. Ne-am cunoscut când a trebuit şi ce alţii ar considera “timp pierdut” noi considerăm că ne-a format şi ne-a ajutat să creştem împreună şi să fim mai buni. N-aş schimba nimic, deoarece numai din coincidenţe şi “happy accidents” am reuşit să dăm unii peste alţii. Patru ace în carul cu fan. Orice secundă schimbată, şi poate n-am fi ajuns unde suntem.
Ce aţi schimba la modul în care se desfăşoară lucrurile în scenă muzicală locală?
Dan: Eu personal aş dori să nu ne împroşcăm unii pe alţii cu noroi şi să existe mai multe şanse pentru underground. Nu toată lumea poate cânta la Hard Rock Café sau pe Arenele Romane, dar dacă ar mai multe contexte în care aceste trupe ar putea ajunge acolo (cum e concursul Rock în Parc) să cânte, sunt sigur că ar impresiona. S-au închis foarte multe şi frica de risc a crescut 100% din păcate, dar dorinţade a face o treaba bună şi de a descoperi totuşi talente noi şi competenţe cred că există. Trebuie să creştem, cu toţii. Ar mai fi de menţionat şi respectarea trupelor şi cerinţelor lor – nu vrea nimeni apă Evian în backstage, dar dacă sunt nişte ore stabilite pentru soundcheck să se respecte sau dacă întrebăm exact ce backline au să se răspundă detaliat şi prompt. Mereu se spune trupelor să fie profi, dar chiar şi când încerci să fii, ajungi în nişte situaţii total… să spunem doar “ne-profi”. În categoria respect intră şi banii, nu ne aşteptăm să ne acoperim toată investiţia, dar măcar în semn de corectitudine, ar trebui să acoperim drumul. Cu o bere nu-ţi poţi cumpăra corzi sau plăti sala de repetiţii.
Componenţa:
Cristina – voce;
Dan – chitară, producție;
Mihai – tobe;
Rach – bass.
Autor: Geanina Chiricuță
