Stăm de vorbă astăzi cu Cosmin Isar (Syn Ze Șase Tri, Subliminal Damage, Smaé, Rug, Open Fire), un toboșar care și-a căutat fără încetare și cu perseverență ritmul, atât în instrumente, în sine și-n extern, cât și în o serie de stiluri muzicale, unul mai drag decât altul sufletului său. Discutăm despre începuturi, viitor și tot ce a fost între acestea, ce înseamnă să fii autodidact și câtă muncă stă în spatele succesului, definit subiectiv de fiecare, cu un om care s-a lovit de toate și a avut câte ceva de învățat din fiecare pas înainte, ceea ce transmite și-n interviul de mai jos.
Cum ai descoperit pasiunea pentru tobe?
Bună Geanina, îți mulțumesc pentru această oportunitate de a-mi spune povestea. Sunt din Iași și sunt un fan dedicat al metalului încă din adolescență.
Când abia începeam să-mi dezvolt conștiința de sine (începutul anilor ’90) am observat o serie de casete audio ce apăreau în biblioteca fratelui meu, inspirat de un văr de-al nostru care se considera “detăr”. Prima revelație a pornit vizual, cu o casetă ce avea pe copertă un ochi monstruos pe un cer întunecat și un maldăr de oase lângă o capcană cu țepi. Curiozitatea m-a împins să ascult acea casetă si sa aud bătăi de tobe explozive și chitări ce sunau ca urlete de lupi în noapte. Caseta era Obituary – „Cause of Death„. Ceva din mine ce fusese nevoit să renunțe la autenticitate pentru a se simți protejat, descoperea o lume fantastică unde libertatea de exprimare putea lăsa toate gândurile, inclusiv cele înspăimântătoare, să iasă libere. Iar această curiozitate a continuat prin explorarea tuturor casetelor cu coperți amenințătoare, de care reușeam să fac rost de la cunoscuți.
Într-o vineri noapte, butonând posturi radio, am dat peste emisiunea lui Lenți Chiriac, Studio Rock și am auzit un fel de death metal, dar cu o voce mult mai ascuțită și mai plină de emoție. Când Lenți a prezentat genul muzical ca fiind „black metal”, ceva a rezonat în mine și mi-am zis că aici trebuie să explorez.
Toată perioada de ascultare a muzicii metal, de colecționat reviste, de citit biografii și de cunoscut cât mai mulți oameni cu aceleași pasiuni ca mine, a adus în viața mea persoane care știau să cânte la diverse instrumente, dornici să lase ceva în urmă. Toată lumea voia să cânte la chitară și cel mai greu de găsit era un toboșar.
Alt moment de click spiritual a fost când am ajuns în beciul în care repeta o trupă de amici, care pe atunci se numeau Endorphin (actualmente Beauty and the Rat). Codrin, toboșarul lor, mi-a pus bețele în mână si mi-a arătat două ritmuri pe care le-am repetat câteva saptămâni, apoi m-am dus și m-am înscris la Palatul Copiilor. Nu mi-am imaginat că voi face performanță, dar mereu când eram în momente grele ale vieții adolescentine (și totul era greu atunci), luam bețele în mână și repetam ritmuri pe canapea sau mișcări prin aer.
La nici două luni după ce învățasem primele ritmuri, începea să se lege trupa Rug, cu aspirații, visuri și speranțe. Asta se întâmpla în 2002. Alăturându-mă creativității lui Dinu, un băiat care mereu avea o chitară după el, am început să dau viață ritmică muzicii făcută de el și a versurilor născute din dorința de a ne explora umbrele. Alesesem genul black metal, pentru că asta rezona în noi cel mai tare: totul în jur se topea și căpăta noi înțelesuri, când știam că îmi găsisem ceva pentru mine și adunam oameni alături de care puteam face asta. Chiar dacă încă nu aveam un set de tobe, găseam să bat în ceva cu două bețe.
Care a fost primul tău set de tobe și cum l-ai obținut?
Până să ajung la primul set de tobe serios, a trebuit să le demonstrez părinților valoarea pe care o aveam. Mă tot auzeau bătând în pat și în perne, în camera mea, la diverse ore din zi și din noapte, și mă tot vedeau aducând câte un premier, o tobă mare, scorojite și de culori diferite, cărate cu maxi-taxi prin oraș, plus resturi de cinele, pe care încercam să le îngrămădesc pe scaune ca și cum aș avea un rack. Tatăl meu s-a încumetat să-mi facă niste stative pentru tăblăraia crăpată pe care o tot aduceam acasă și am avut aproape un set complet cu standuri ca suporții de brad. Exquisite!
Am muncit cu maică-mea la distribuit niște caiete speciale de matematică pentru școli din Iași și așa am ajuns să adun ceva de pus de-o parte.
Am trecut cu brio testul ținutului ritmului odată cu muzica ce rula la TV pe trei canale comerciale random și s-a luat decizia că merit un set de tobe mai acătării. Iar tata m-a ajutat la negociat și transportat o copie de Tama Swingstar cu tot cu cinele, pe care le găsisem la una din relațiile mele din lumea tobarilor, mergând până la Pașcani să le aducem.
Acest vis al tuturor membrilor unei trupe de a-și face “studio” ne bântuia și pe noi, iar oameni care văzuseră trupa Rug live în Iași la Casa de Cultură în 2003, au facilitat să ne găsim un spațiu pentru repetiții într-o clădire părăsită, care arăta mai înspăimântător decât coperta de pe „Cause of Death„.
Ai urmat cursuri de tobe sau ești autodidact?
În vremea în care mă apucam eu de studiat tobele nu prea exista nimic accesibil ca instrumente sau cursuri. Erau puține magazine de unde puteai procura bețe sau cinele. Iar ca să te educi în această disciplină, te duceai la Palatul Copiilor si începeai cu samba, bossa nova și blues. Nimeni nu avea de unde să-mi predea niște death metal.
Neavând prea multe resurse financiare și nici mare acces la internet (decât prin dial-up), ascultatul muzicii și încercarea de reproducere după ureche era singura resursă. Micile victorii: când reușeam să reproduc un ritm de la Sepultura, să țin pedala dublă fără să îmi blochez picioarele, timp de 2 minute la tempo-uri mici, mă făceau să continui și îmi dădeau speranța că aș putea cândva să pot face coveruri la piesele mele preferate de la trupe precum Death, Obituary, Atheist, Satyricon, Dimmu Borgir.
Câțiva ani mai târziu, când am început să iau lucrurile și mai în serios, am pus mâna pe instrucționale video: Dave Weckl (greu de înțeles atunci), Jeff Porcaro (nebun), Dennis Chambers (cel mai nebun), Mike Portnoy (click), până să ajung la ce mă atingea pe mine cel mai mult: instrucționale specializate pe metal extrem făcute de sick drummers: Derek Roddy (Hate Eternal) și Flo Mounier (Cryptopsy).
Cine sunt toboșarii sau trupele care te-au influențat cel mai mult la început?
Fiind un instrumentist autohton în devenire, am stat și am devorat ce apărea în materie de metal prin casele de discuri românești underground – Bestial Records și ProMusic Records – și mă uitam cu admirație către trupele metal din România care concertau în perioada anilor 2000. Văzând live trupe precum Furneral Ceremony (Dej), Hathor (Galați), Korruption (Miercurea Ciuc), legendara Negură Bunget, și fiind absolut fermecat de felul cum bătea Adi Tăbăcaru în Taine, încercam să îmi dau seama ce fac ei și ce ar trebui să fac eu ca să ajung ca ei. Pentru că pe ei îi vedeam cel mai aproape de idolii mei: Richard Cristy, Gene Hoglan, Sean Reinert, Igor Cavalera, Frost, Trym, Nick Barker. Odată cu internetul și dezvoltarea rețelelor de socializare, precum MySpace, am reușit să dau de o parte din cei străini și să-i asaltez cu întrebări, iar unii chiar răspundeau. O mare stare de bine mi-au dat-o un răspuns pe mail al lui Richard Christy și un comment public al lui Steve Flynn, care mi-a făcut un review la demo-ul Open Fire – Vengeance (2007).
Odată cu YouTube-ul, am ajuns să caut absolut toate clipurile live cu drum cams ale idolilor mei (blast beaterii profesioniști), iar primul canal de youtube la care m-am abonat și așteptam content cu sufletul la gură a fost SickDrummerMagazine. Ca tehnică, eram departe, încercam toate metodele posibile pe care le vedeam și trăiam mai mult frustrare decât recunoștință când vedeam cât de buni sunt toți și cum niciodată n-am să ajung acolo.
Cum ai ajuns să colaborezi cu proiectele în care ești implicat acum?
Rug a însemnat prima relație pe care am transformat-o în familie. Lumea magică în care trăiam atunci îmi oferea o proiecție mai intensă decât ce putea să-mi ofere realitatea. O echipă din cinci tineri la fel de panicați să urce pe scenă, care în mințile noastre ne transformam în demoni o dată ce suiam pe ea. Noi înșine văzusem potențialul din noi și ce am fi putut face, dar lucrurile nu se așează întotdeauna după cum îți dorești. Am lasat un demo în urmă și amintirile unor vremuri când am fi fost capabili de orice. Cine citește acum aceste rânduri ar putea sa-l caute pe DinuRug pe Instagram și să vadă ce artist tatuator excepțional a ajuns între timp. Cam pe-acolo era și cu compoziția, doar să fi avut noi niște scule bune și tehnologie la vremea aia.
Când visul că „the band will make it” cu trupa Rug începea să se destrame, am făcut un legământ cu mine că pot ajunge un toboșar mai bun și mi-am zis că mă pot orienta și spre alte stiluri muzicale, în afara sferei metal. Având un set de tobe și știind să țin ritmul cât de cât, am ajuns să cunosc doi chitariști din Iași care erau priviți ca fiind cei mai buni: Lucian „Pește” Romanescu și Gașpar „Bill” Ioan, într-un proiect de blues rock numit Blues Warriors. Am cântat cu ei vreo câteva luni, care au fost de foc. Am făcut un playlist de vreo 12 piese pe care trebuia să le studiez și să le învăț în două săptămâni, iar ei își aduceau maiestria soloistică peste ritmul ținut de mine. Acolo am învățat ce înseamnă să faci instrumentul să sune, care este importanța ritmului și a dinamicii cu accenți și să-i ascult pe restul ca să ajut trupa să sune. N-am avut viață ușoară alături de ei, dar am aflat care sunt standardele la care trebuia să muncesc.
Dar eu voiam metal și viața mi l-a adus pe Vlad Metalman care știa să-mi cânte Sepultura și Death și aveam deja nume de trupa: Open Fire. El voia thrash, dar până la urmă ne-am convins amândoi că o sa fie death metal. Și am cântat și repetat mult și bine până am înregistrat un demo în 2007 cu V.P. la bass, care mai apoi s-a mutat în Suedia și a devenit basist în Valkyrja.
Anii au trecut, noi ne-am chinuit cum am putut să avem activitate concertistică, iar Vlad a fost nevoit să se mute la Timișoara, iar eu a trebuit să-mi găsesc o altă trupă.
Am înființat un proiect de coveruri împreună cu un chitarist talentat cu care cântasem în Rug: Victor. Ce mult ne distram și ce bine ne ieșea, dar pentru mine nu era metal, căutam așezare și un loc în care să mă pot dezvolta ca sick drummer. Și printr-o recomandare a unui instrumentist din Iași, Radu Grădinariu (RIP), am ajuns la tobe într-o trupă de trei oameni care investeau mult în calitatea instrumentelor și în claritatea în execuție: Subliminal Damage. Aici m-am așezat cel mai bine, deoarece am compus împreună o serie de piese pe care, inițial, nu le puteam cânta. Ne-am înglobat acolo toate tehnicile posibile și imposibile și am început să ne forjăm urechile și mâinile atât live cât și în sala de repetiții. Iar în sfârșit, sala de repetiții nu mai arăta a peșteră.
But then again, atracția mea către întuneric era mare, așa că am mai găsit niște baieți supărați pe viață, alături de care să bat toba cu emoție, și am intrat în Smaé.
Care sunt proiectele în care activezi și cum le vezi tu diferite?
În prezent, rolul meu cel mai important este în trupa Syn Ze Șase Tri, trupă cu 18 ani de activitate și etalon în sfera black metalului din România. Pe Alex Corb îl urmăresc încă de când am auzit de Staccato și apoi l-am văzut live cu Negură Bunget, iar Syn Ze Șase Tri este exact trupa pe care o căutam eu, în calitate de fan de metal în peisajul românesc. Urmăream Syn Ze de când am ascultat prima oară Între două lumi. Când mi s-a oferit ocazia să îmi iau timp să învăț piesele, inițial am spus că nu pot să îmi asum atâta responsabilitate. Piesele pentru un concert live cu Syn Ze îmi sunau a cel puțin șapte luni de sport extrem cu mâinile și picioarele, pentru că trebuia să sar vreo trei nivele peste ce făceam de obicei.
Fiind în același timp un om al muncii cu 8 ore de birou fully engaged și responsabil în tot ce fac, la mine nu există jumătăți de măsură. Dar a fost a once in a lifetime opportunity. Am gândit-o și măsurat-o câteva zile și apoi m-am aruncat cu capul înainte asumat. Învățam câte o bucată de piesă, apoi înregistram video și căutam validare. Până am început să îmi dau seama că eu chiar pot să duc ce e acolo și chiar să fiu un pilon. These guys needed me și eu aveam nevoie de ei. Într-o lume auto-limitată la supraviețuire și plăceri mărunte de scurtă durată, aveam nevoie de o trupă activă cu un plan de viitor și dezvoltare continuă, care să știe să se prezinte, cu o imagine și mitologie definită, o metodologie, de la așezarea pe scenă până la felul în care putem toți să contribuim în sound și în peisaj. Cine se aseamănă se adună și nu mi-a fost deloc greu să mă adaptez la ceva ce mi-am dorit dintotdeauna.
Alături de ei, la un an de când am luat rolul de toboșar, am dat o serie de concerte prin țară, unul în UK, și pregătim un concert aniversar pe 11 septembrie 2025 in București, în Quantic.
Adițional, îmi urmez trupa din Iași, Smaé, unde înregistrăm de ceva vreme, foarte minuțios, un album de atmosferic black metal, care sperăm să rupă gura târgului cu toate elementele contemporane, sculele, tehnologia și vitalitatea lui 2025.
Ce stiluri muzicale îți plac cel mai mult să le cânți și de ce?
Din totdeauna mi-au plăcut combinațiile dintre agresivitate și emoții extreme. Instrumentale apasătoare, brutale, combinate cu refrene melodioase și presărate cu măsuri compuse și contratimpi. Pot zice că mă simt bine pe orice stil de metal sau rock cu esență și structură gândită, care elogiază natura și introspecția. Cele patru arhetipuri după care îmi urmez vocația și în jurul cărora îmi balansez viața ar zice așa: Îndrăgostitul e atent la accenți, Războinicul se duce activat pe blast beaturi, Magicianul integrează contratimpi și măsuri compuse, iar Regele este bucuros și inspirat de toată energia. Asta mă face să mă bucur foarte mult de orice mostră de doom, heavy, power, thrash, death și black ce îmi trece prin câmpul auditiv.
Ce rol joacă improvizația în stilul tău de a cânta?
Din improvizație ies foarte multe idei. Ca orice toboșar, I have my bag of tricks de unde scot treceri și formule pe care vocabularul meu de toboșar și le-a însușit, ori din coveruri și idei sugerate de celelalte instrumente ori din tobele scrise de compozitorul trupei. În cazul Syn Ze, eu încerc să onorez ce-a scris Alex Corb ca și parte de tobă și să aduc un tribut tuturor tobarilor care s-au perindat în spatele kitului.
Cum îți adaptezi tehnica sau stilul în funcție de formație sau genul muzical?
Pentru fiecare trupă în parte am cate o rutină diferită: pentru Subliminal Damage, pentru a mă calibra la necesitațile unei repetiții sau ale unei cântări live, mă încălzesc și mă focusez mai mult pe drum rudiments, combinații de paradidle și double strockes, pentru Smaé piesele sunt foarte mult în măsuri de 6/8 și pentru încălzirea și intratul în mood-ul respectiv mă concentrez pe accentuat trioleți, bătăile în tobe sunt mult mai lichide și aproape de fiecare dată le mai adaug câte un element ce îmi vine pe moment, pentru efectul impredictibil, aici pun la treabă învățămintele dobândite din abordarea blues/swing.
La Syn Ze am cea mai multă treabă pentru că trebuie să-mi păstrez vitalitatea la tempo-uri mari și să economisesc eficient anduranța pentru a putea performa pe scenă o oră jumătate. Logodnica mea nu mă vazuse pe scenă cu ei până luna trecută, iar după ce m-a văzut, a zis că cel mai mult apreciază responsabilitatea cu care bat. Pregătirea pentru o serată de blast beaturi este o variație a exercițiilor lui Derek Roddy, timp de jumătate de oră înainte de fiecare repetiție, care m-au și adus la capacitatea de a putea reproduce aceste piese.
Ce preferi: concertele live sau înregistrările în studio? De ce?
Aleg oricând concertele live pentru energia și adrenalina pe care mi-o iau de-acolo. O lună fără un concert e ca o relație la distanță… începi să te urci pe pereți de dor. Îmi plac și înregistrările în studio, pentru că acolo definitivez și asigur modul statornic în care bat o piesele și mă ajută să fiu un tobar mai bun. Dar cu energia live, nu se compară nimic: e rodul muncii de până atunci.
Ai avut vreun moment memorabil pe scenă care ți-a rămas în minte?
Primul lucru care îmi vine în minte, e soundcheck-ul din UK cu Syn Ze. La proba de sunet era zarvă în sală în timp ce ne aranjam tot arsenalul pe scenă. Când am început să dăm la probe Faurul Munților, s-au oprit toți oamenii de la locație din ce făceau: spălat pe jos, aranjat mese, aranjat pahare și se uitau de parcă văzuseră strigoi. Era ca o expoziție de ceară, toți blocați, parcă se oprise timpul în loc.
Cam aceeași senzație o avusesem cu trupa Rug, în 2003, la Sighișoara în cadrul Festivalului Medieval, serile Vlad Dracu, după ce am dat primele bătăi de tobe și am văzut o curte plină ochi cu vreo 300 de oameni, că încep toți să dea din cap pe ritmul muzicii. Atunci mi-am dat seama că o să fac asta multă vreme.
Cum te pregătești pentru un concert sau un turneu?
Pregătirea e constantă, rare sunt săptămânile în care nu mă duc măcar de două ori la repetiții, să trec prin aproape toate piesele pe care le știu. Sau sesiuni de studiu când învăț și așez piese noi. Exercițiile de tehnică trebuie făcute aproape zilnic, să presari semințele, ca în timp să vezi rezultatele și să te trezești la un moment dat într-o nouă etapă a evoluției.
Care a fost cea mai dificilă piesă pe care a trebuit să o cânți și de ce?
Când te integrezi într-o trupă nouă, trebuie să vezi întâi pe care părți îți scârțâie tehnica, să știi unde trebuie să insiști. Au fost multe momente de piese dificile. Unul din cele mai dificile momente a fost să învăț patru piese Tool în două luni, pentru a putea face un concert tribut cu membrii Subliminal Damage + Vladuț de la Pinholes.
Iar un al doilea moment pe care mi-l amintesc a fost struggle-ul să ajung cu șaisprezecimile pe toba mare la tempo-ul de pe versiunea de studio la „Solul Zeilor” de la Syn Ze. După ce am învățat „Solul Zeilor”, a devenit piesa mea de slăbit, dacă o repet de 4 ori pe săptămână, de Paște sau de Crăciun mai pot și cozonac.
Ce echipament folosești în mod obișnuit și ce preferințe ai în materie de tobe/cinele?
Toboșarul strângător din mine ar fi vrut să îmi fac un kit ca al lui Terry Bozio, să am tot! Când vine cineva să vadă setul meu, să încep de pe hol, să-i duc prin sufragerie, până în bibliotecă și să am toate luminile Tama aprinse, o piscină Sabian și gard de la Zildjian. Inspirat de viața reală și de realitatea din turneu, acum caut să încapă totul în două genți.
Sunt un fan Tama Starclassic, la cinele am avut doar alegeri pestrițe: fusul să fie dark, crashuri zgomotoase, un china cât un gong, ride cu bell pătrunzător de să adune pe toată lumea la masă. Ce îmi place cel mai mult la setul meu e pedala dublă Speed Cobra cu Utlimate Drive Shaft-ul ACD. Folosesc On Triggers pe toba mare și Roland RT-30K când se strică. Pentru studiu am un modul Yamaha EAD10, care e cea mai faină invenție de la pedala dublă încoace. I’m a hybrid guy și îmi place să mă bucur de tehnologie. Veniți la concertul de pe 11 septembrie in Quantic și o să vă minunați pe ce-o să mă vedeți călare.
Ce dificultăți ai întâlnit în cariera ta muzicală și cum le-ai depășit?
Suntem pasionați de underground. În primul rând, sunt un fan al muzicii și iubesc să îmi pot aduce aportul într-un curent ce poate influența și ajuta pe alții ca mine. Suntem o comunitate, iar ce pot să spun până acum e că aproape toți toboșarii pe care îi cunosc sunt nice guys. În Iași avem un eveniment numit Toboșariada, care e de obicei in ultima joi a lunii August și la care am reușit să adunăm 100 de pasionați de tobe în același loc, care cântă în sincron.
Dificultățile sunt de cele mai multe ori lipsa de suport, lipsa de fructificare financiară și canalele tot mai greoaie de a transmite informația. The Interwission este un bun vector de a transmite inclusiv povestea mea, către cei care și-au luat timp să o citească. Dificultățile nu sunt nimic altceva decât niște momente unde ori te oprești, ori continui, iar eu sunt destul de incăpățânat.
Cum îți menții motivația și dorința de a evolua ca toboșar?
Tobele, ca și genurile muzicale care tot survolează în jurul lor, au approach-uri în continuă dezvoltare. Deși mereu am avut ajutorul financiar din alte activități paralele, mi-au fost alături mai ales în momente grele și mi-au demonstrat, prin faptul că le-am ținut aproape, că dezvoltarea și evoluția cu ele sunt echivalente cu dezvoltarea personalității, iar fiind perseverent ajungi să faci lucrurile din ce în ce mai bine. Mă motivează să ascult muzică fantastică și dorința e să poată cineva să zică asta și despre o trupă din care fac parte.
Ce crezi că face un toboșar „bun” să iasă în evidență?
Acum câțiva ani am avut o dezbatere cu un amic instrumentist despre sintagma „cel mai bun”, că e ceva foarte subiectiv. Când ai o mare apreciere pentru cineva anume, pentru tine este „cel mai bun”, dar acolo sunt implicate sentimentele proprii. Iar această sintagmă este ceva prin care părinții cred că își motivează copiii, dar de cele mai multe ori îi descurajeză.
„Bun”, în acceptiunea toboșărească, ar însemna capabil, competent. Well, există loc pentru toată lumea și încă foarte mult loc pentru toate genurile. În 24 de ani de tobe, instrumentistul toboșar este cam la același grad de cautare.
Pentru a ieși în evidență, acum ai nevoie de carismă, o nuanță de imagine ori de o tehnică mai specială pe care să te axezi. So: grow a beard și dă-i cu blastul la 260 bpm. În cazul meu, am doar barba.
Ai avut momente în care ai vrut să renunți? Ce te-a ținut în joc?
Am avut momente când am fost descurajat sau am simțit că trebuia să mă pregătesc mai mult. De bine-de rău, toba e un domeniu în care criticul meu interior își pierde puterea de a ma judeca, pentru că prin efectul terapeutic al combinației de sport (damn right, ce e peste 180BPM e sport) cu performance, acolo am învățat să îl liniștesc. Atâta vreme cât am practicat muzica ca pasiune, mi-am oferit libertatea de a greși. În acest mediu în care am luat drept constructive criticile aduse, iar pentru că cei care practică această disciplină a tobelor sunt doar nice guys, lucrul ăsta nu mi-a dat multe drame și mereu a fost my safe space. Am fost și în trupe unde stresul era constant, iar rezultatele mediocre… de acolo am ales plec. Going the extra mile a fost o alegere și o consecință a timpului și determinării pe care le-am adus aici, iar apoi le-am aplicat și în celelalte medii, ca exemplu de „you are enough”, „you can do it”.
Ce te-a determinat să îți creezi un canal de YouTube și ce a semnificat acest pas pentru tine?
Canalul de Youtube a apărut odată cu Yamaha EAD10. Un device foarte fain făcut pentru studiu și înregistrare amatoricească. Estepario Siberiano îl folosea și încă îl folosește uneori. Am început să fac coveruri cu piesele mele preferate și am simțit că e „good enough” să le expun public. Unele au fost serioase, altele au fost să mă amuz: drumming on top of Fuego, muzică populară cu blast beaturi, coloana sonoră de la seriale cu blast beaturi. Nu știam că expunerea asta chiar urma să îmi aducă ceva bun. Până am primit două oferte de a cânta cu trupe foarte bune și am ales-o pe cea mai bună: Syn Ze Șase Tri. De când m-am înrolat aici nici nu prea m-am mai axat pe content, că am foarte multă treabă și studiu. Iar lumea nu prea se mai uită la clipuri mai lungi de 30 de secunde. Mai pun câte un short din când în când, când nu repet sau asimilez ceva nou de la Syn Ze.
Ce planuri ai pe termen scurt și lung în cariera ta?
Pe termen scurt intenționez să mai achiziționez niste echipament, că haina/scula face pe om, asta e neverending story. Trebuie să ajung la 32-imi consistente la 140 BPM în triolet, că 30% din repetoriu live Syn Ze Șase Tri depinde de mine. Iar pe termen lung să continuăm să facem treabă. Nu e deloc ușor să faci naveta Iași-Timișoara, dar pentru tehnica dobândită, fraternitatea, învățămintele, concertele și filmările făcute până acum – merită tot efortul.
Cu ce artiști ți-ai dori să colaborezi în viitor?
Check out ultimul clip Syn Ze Șase Tri – „I am Death” featuring Costin Adam (Phoenix) și Valeriu Sepi (unul din elder Gods), ambii apar acolo.
Onoarea de a fi tobar într-o trupă cu atât de mulți invitați de-a lungul celor cinci albume îmi stăvilește aceste dorințe. Chiar dacă nu am participat la înregistrări, îmi aduc propriul tribut. Și ca un preview pentru ce o să urmeze pe 11 septembrie în Quantic: o să fie mulți invitați live și n-am să fiu singurul tobar.
Ce sfaturi ai pentru tinerii care vor să se apuce de tobe?
Ascultă și cântă ce iți place.
Fii blând cu tine, continuă să te concentrezi pe ce-ți iese, pentru că ceea ce faci este foarte important.
Să greșești este normal, dar trebuie să înveți ceva din asta.
Ascultă înainte să reproduci.
Informează-te, fii curios, stai de vorbă cu alți toboșari.
E normal să nu-ți iasă din primele încercări, lucrurile importante necesită timp.
Pregătește-te să investești, pentru că de multe ori n-o să mai ai bani de altceva.
Fă alegerile pe care le simți tu că pot fi cele mai bune pentru tine.
Dacă te-ai putea întoarce la începuturile tale, ce ți-ai spune?
Acel Cosmin cu 24 de ani mai tânăr e în continuare cu mine aici, e la fel de curios și dornic să se exprime și la fel de iubitor de muzică. „Suntem bine amândoi, bro!”
Urmărește-l pe Cosmin în una din trupele sale:
Syn Ze Șase Tri: https://www.facebook.com/synzesasetri.ro
Subliminal Damage: https://www.facebook.com/SubliminalDamage
