Interviuri

Interviu cu Abigail: „Doom-ul nu este pentru oricine”

„Doom-ul nu este pentru oricine, nu oricine are capacitatea senzorială să îl înțeleagă și să îl practice.”

Formația Abigail, înființată în 1994, este una din singurele trupe de doom metal din România.  Răzvan, membru fondator și unul dintre chitariști, a acceptat să răspundă la câteva întrebări despre doom, despre sine, despre Abigail și despre viață.

A: Salut, Răzvan! Mă bucur că ai acceptat acest interviu. Spune-mi, te rog, în primul rând, care este primul lucru la care te gândești atunci când auzi „doom”.
R: Salut, chiar dacă după ultimul interviu am jurat că nu mai răspund la alte interviuri, am zis să mai bag o fisă. De fapt, îl rugasem pe Mihu, ca unic reprezentant al nostru, însă el a pasat problema către mine. Poate va fi ok de data asta. Pentru mine, doom este ceva personal. Este ceva ce face parte din mine, din adolescență și care a crescut și s-a maturizat cu mine. Doom este un soi de variantă mai matură și mai empatică a mea. Pe de altă parte, doom-ul este și partea întunecată a sufletului și a culturii doom, muzică, textele și stilul de viață asociat. Doom-ul nu este pentru oricine, nu oricine are capacitatea senzorială să îl înțeleagă și să îl practice. Astăzi sunt mulți care se bat cu cărămida în piept că sunt doomsteri de mici, însă le este jenă să dea ochii cu mine. Am lucrat în aceeași companie până prin 2009, făceau mișto de mine în gașcă că eu ascultam „lălăieli” și ei tocmai descopereau core-ul. Acum, pozează în cunoscători și creatori de doom. Dar ne știm, nu-i asa […]? Mai în glumă, mai în serios, Doom este și primul shooter pe care l-am jucat.

 

A: Am auzit că în această toamnă aveți câteva concerte în străinătate cu formații de seamă ale scenei doom metal. Cum te simți legat de acest lucru? Cum te pregătești?
R: Mai intâi, nu este meritul nostru. Participăm datorită invitației lui Daius Corpus, liderul Clouds și Eye of Solitude, asupra căruia se pare că am creat un impact pozitiv. Glumesc, suntem prieteni, dacă nu ne invita știa ce pățește. Glumesc, din nou. îi mulțumim, serios, acum. Sper să nu îl dezamăgim. Așadar, am primit invitația, am acceptat imediat, desigur. Avem/vom avea și o istorie comună și cu cei de la Saturnus, așa că totul este cât se poate de potrivit. Legat de pregătire, cel mai greu este să fim pregătiți mental. Ca trupă putem face față, colegii mei sunt toți foarte buni, serioși, îngăduitori și muncitori pe care îi puteam pune împreună în acest grup. Știu că sună puțin a laudă, dar să știi că am trecut de ceva timp la un nivel mai sus decât media trupelor de aici.

 

A: Cum descrii formația Abigail? Care este cuvântul care o reprezintă cel mai bine?
R: Abigail este parte din viața mea, mai exact cam jumătate din ea. Aceasta întreprindere mi-a adus, pe de o parte, cele mai frumoase amintiri și prieteni, iar pe de alta parte, cele mai urâte amintiri și cei mai urâți oameni din viața mea. În final, totul se reduce la ce vrei sa păstrezi. Faptul că încă suntem aici, sper, doar, să fie un imbold și pentru generațiile mai tinere. Să creadă în ei, în calitatea muzicii lor și să fie sinceri cu ei și publicul lor și mai ales, cu ei înșiși. Iar Abigail este reprezentată cel mai bine de muzica ei. Câte trupe din țara asta se pot lăuda că publicul cântă împreună cu ei, uneori?

 

A: Am auzit de pe pagina de facebook a trupei că pregătiți un album. Ce reprezintă acest album pentru tine? Când va fi gata, veți pregăti și un turneu?
R: Așa este. Este un album personal și la care lucrez de doi ani. Este un album concept și fiecare cântec reprezintă un episod, un capitol, un traseu din călătoria pe care o începi din primul minut și o închei în ultimul. Este vorba despre câteva povești reale, de viață. La o privire mai de ansamblu, este despre depresie și ce face ea din noi. Ce a făcut ea din prietenii mei care s-au spânzurat, ce a făcut ea din idolii mei care s-au aruncat in fața trenului, precum si povești ale inimii care refuză să uite lucrurile urâte… Numele lui va fi „The Mind Replays What The Heart Can’t Erase”. Dintotdeauna, Abigail nu a cântat despre filozofie, religie, sau alte teme sterile și la modă. Noi am cântat despre iubire și lipsa ei, despre tristețe și singurătate, chiar și despre sex (Together and more). Acest album este doar o continuare firească a celorlalte de dinaintea lui. Va fi gata in octombrie și SPER să îl avem la stand pe data de 16 noiembrie, la festivalul Metal Gates. Are și câțiva invitați de marcă, printre care amintesc pe Thomas A.G. (Saturnus) și Jon Aldara (Hamferd, Barren Earth). Cât despre turneu, nu știu, încă nu ne-am propus nimic. Noi nu am fost niciodată o trupă de turneu, am cântat doar cât și unde am crezut noi că e suficient. Muzica noastră nu e muzică de consum, nu suntem DJ. Probabil că vom ajunge în câteva locuri în care ne dorim de mult, dar vom vedea…

A: Cum ți se pare că se manifestă publicul autohton față de muzica doom?
R: Din ce în ce mai bine și sunt din ce în ce mai mulți și asta nu poate decât să mă bucure. M-ar bucura și mai tare dacă ar ajuta trupele românești de doom, mai ales că sunt mai puține decât degetele de la o mână, în momentul de față. Am mai ascultat încă vreo două proiecte în devenire, dar mai e mult până departe. Dacă publicul și-ar apleca urechea puțin mai tare și la trupele românești, ar afla că nu suntem cu nimic mai prejos față de cei de afara; ba, în unele cazuri, dimpotrivă, aș putea spune.

 

A: Care sunt cele mai intense momente petrecute pe scenă? Dar cel mai urât moment petrecut pe scenă?
R: Cele mai intense pe scenă, pentru mine, sunt acelea în care e rândul meu să cânt la microfon. Mi-e puțin greu, mai ales că sunt versuri scrise de mine, despre mine și cei ca mine și ard foarte tare în acele momente. Cel mai greu moment pe scenă a fost la festivalul de la Buzău, din 1997, cred, când, deși cântam în recital, a trebuit să anulez totul după doar 2 piese pentru că aveam cel puțin 2 colegi rupți de beți pe scenă și care abia se mai țineau pe picioare. De altfel, a fost și unul dintre momentele de cotitură pentru mine.

 

A: Daca ai putea sa schimbi ceva la scena metal underground autohtona, ce ai face?
R: Nu e treaba mea să schimb nimic și nici să-mi dau cu părerea despre ea. Am decis demult că îmi văd de muzica și de colegii mei, de drumul nostru și cam atât. Asta îți răspunde, cumva, și la  motivele care m-au determinat să doresc asta.

 

A: în incheiere, ce ai vrea să transmiți susținătorilor scenei metal? Dar susținătorilor Abigail?
R: Să vină în număr cât mai mare la concerte, în special la cele de club, căci acolo sunt cele mai bune trupe și muzică, în underground. Să plătească bilete, să meargă la cele câteva festivaluri naționale și locale, să susțină artiștii români cumpărându-le muzica sau merch-ul. Celor care ne plac (și) pe noi, le mai mulțumesc încă o dată pentru susținere și le promit că nici acest album nu îi va dezamăgi. Iar dacă unii se vor regăsi în muzica și în versurile noastre de pe acest nou album, le spunem că nu e niciodată prea târziu sau rușine să caute ajutor. Mă lupt de ceva timp, împreună cu câțiva prieteni, unii dintre ei medici, să înființez un grup de susținere pentru muzicienii și artiștii care suferă de depresie, așa încât să nu mai pierdem oameni de valoare precum Dorin sau… Vă mulțumim mult pentru susținere, deopotrivă public și media și promoteri. R.

1 Comentariu

1 Comentariu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top
error: Content is protected !!