Cu freamătul roților sub șine, Făgăraș în priviri și gândurile pline de Deliverance, scriu această cronică dedicată (urmează și cea completă) celor de la Opeth și recitalului lor de la ARTmania, cu amintirile încă bântuindu-mi realitatea și înlocuind-o cu succes cu bucurie, bătăi ceva mai vioi ale inimii și o umbră de calm greu de zdruncinat. Drept fan al trupei de peste 16 ani de zile, țin să îți spun, cititorule, că aceasta cu dificultate poate fi o cronică obiectivă, însă adevărul nu este în nicio măsură alterat de propriile emoții.
Să începem cu începutul. Anunțul concertului Opeth în cadrul ARTmania a venit în urmă cu aproape un an de zile. Din fericire, nu la foarte mare distanță de cel din cadrul festivalului Rockstadt Extreme Fest. Cu biletele în coș în următoarele secunde la punerea în vânzare, a început așteptarea. O așteptare lungă, dar care știam că nu avea cum să fie neegalată de ce va fi. Derulăm evenimentele cu câteva luni mai târziu, vine anunțul faptului că Opeth încheie festivalul. O onoare cu ani mulți de muncă în spate (în jur de 30, cum bine spunea și Mikael), dar și o presiune enormă, cred mai degrabă picată pe mine drept fan decât pe ei, ținând cont de cum s-au încheiat celelalte ediții. Toată anticiparea și lauda oricui intra în raza vizuală însă, nu avea cum să capete forma dezamăgirii. Cine a mai văzut trupa live deja, avea aceeași certitudine.
După o primă zi de festival, pe cât de diversă, pe atât de plină de opinii împărțite, eram convinsă că Opeth va încheia ediția de anul acesta așa cum doar ei știu: ireproșabil. Și așa a fost. Cu opt piese într-un setlist creat special ca să mulțumească fanii diferitelor ere Opeth, dar cu siguranță mult prea scurt, chiar și pentru cei care nu se identificau drept fani ai trupei, Opeth debutează cu Sorceress. În stânga îmi stă un adolescent care plânge de emoții, oriunde împrejur publicul cântă. Da, albumele noi. O surpriză grozavă cred că a fost chiar și pentru ei faptul că publicul știa la fel de bine piesele noi, precum „clasicele”, aceeași situație repetându-se cu fervoare și în timpul a Cusp of Eternity. Fanii erei vechi aveau să îmi povestească după recital că pe viu piesele sunt fermecătoare cap-coadă. Ei bine, așa și este. Fiindcă execuția este fără cusur, totul este aliniat la milisecundă, maeștrii dând lecții de muzică chiar și mai marilor scenei.
Tranziționăm direct în brațele captivante a Ghost of Perdition, ecoul fanilor ce incantau numele trupei tronând asupra noastră precum o șoaptă care pare izvorâtă din sufletele noastre tremurânde. The Devil’s Orchard și Heir Apparent cuceresc și ultimul critic, privirile pline de uimire și atenția necondiționată oferită scenei fiind cel mai indicator al ceea ce se întâmpla pe scenă.
Akerfeldt a fost întotdeauna un frontman ideal, știind cum să destindă atmosfera și să rupă un zâmbet chiar și din partea celui mai mare contra, în timp ce, pe durata compozițiilor, alunecă între clean-uri și growl ca și când nu ar fi aceeași persoană. Înger și demon. Solo-urile sale, inclusiv simplele demonstrații de gândire din spatele pieselor (așa cum a fost în preludiul pentru In My Time Of Need), precum și emoția fără ascunzișuri citită pe chipul său în timpul prestațiilor nu fac decât să îi întărească statutul de geniu muzical.
Cu doar câteva minute rămase, The Drapery Falls anunță finalul recitalului, printre explozii de ritm și tranziții ingenioase, fiecare instrument adăugându-și farmecul într-un tot care-ți fură cuvintele. Deliverance ține loc de bis, un clasic adesea nelipsit din setlist-urile trupei, o îmbinare ideală a tot ceea ce face Opeth atât de ușor de recunoscut, dar atât de incredibil în același timp.
Seara ne părăsește muți, în transă, cu outro-ul piesei încă bântuindu-ne și cu gândul doar la ce am fost martori. Și cu promisiunea unui nou album ce vine în toamnă (In Cauda Venenum), dar și o dorință de revenire, de care să ne agățăm speranțele. Iar ARTmania ne-a oferit mediul perfect pentru aceste trăiri, așa cum o face de fiecare dată.
