Igorrr este unul din acele proiecte pe care le asculți la un moment dat, fie din curiozitate, fie din plictiseală, după care se întâmplă unul din două lucruri: fie închizi imediat și te duci să-ți speli urechile cu niște smooth jazz, fie toți prietenii tăi află de el într-o săptămână. Iar a doua variantă se întâmplă pentru că la un moment dat ajungi să îl asculți obsesiv, încercând să separi, în capul tău, țăcăneala de muzică, în final trăgând concluzia că cele două sunt inseparabile. Eu unul fac parte din a doua categorie, pentru că altminteri nu mai exista acest editorial, și scriam, în schimb, ceva pentru rubrica Jazzy-Blues.
Gautier Serre, pe numele său real, este un compozitor și poli-instrumentist francez, născut în 1984. În proiectul său, el abordează un stil mixt, încorporând deopotrivă elemente de death metal, muzică barocă, electronică și breakcore, cu mici adaosuri din folclorul locului său de baștină. Sub numele de Igorrr, el a lansat o multitudine de albume și EP-uri, unele produse de el însuși, iar altele scoase prin diverse case de discuri. Ultimele sale două materiale, Hallelujah și EP-ul Maigre (scos în colaborare cu Ruby my Dear), au fost lansate sub casa de discuri Ad Noiseam. Gautier a colaborat, de-a lungul discografiei, cu o sumedenie de artiști provenind din diverse genuri, printre care amintim: cântăreața barocă Laure Le Prunerec, chitaristul Teloch de la Mayhem, violonistul din Tryo ș.a.m.d.
Hallelujah este, după părerea mea, albumul pe care Igorrr ajunge să pună punct în încercările de a-și defini stilul. Artistul reușește să creeze ordine din haos absolut, inducând ascultătorii în multiple stări de spirit, chiar și pe parcursul unei singure piese. Muzica de pe Hallelujah este un atac constant, care nu oferă niciun răgaz ascultătorilor neinițiați. Majoritatea instrumentelor analog pe care le auzim sunt, de fapt, sample-uri. Tobele alerte de trap intră tumultuos peste părțile melancolice de pian, luate din Chopin. Liniile de voce intră melodios pe primele măsuri, după care vocea este modulată, ciopârțită și transpusă în sample-uri de toate felurile. Chitarele de black metal apar și dispar când te aștepți mai puțin, acestea fiind la rândul lor editate astfel încât să sune cât mai robotic. Pe ici, pe colo, Gautier presară sample-uri aleatorii, precum cotcodăcitul unei găini din ograda lui personală, și un monolog despre ritm și armonie al unui moșuleț simpatic, piesa cu pricina încălcând regulile amândurora. Coperta albumului face treabă bună în a pregăti potențialii ascultători, lăsându-i să-și dea seama singuri în ce plonjează, înainte să fie luați cu asalt de sonoritățile acestui proiect bizar.
Pe mine, personal, muzica lui Gautier mă trimite cu gândul la un peisaj post-apocaliptic, undeva în Franța – în anul 2077, după ce roboții devin conștienți de sine și pun bazele unei noi religii, ei se adună în fiecare an, de crăciun, în catedrala Notre-Dame și ascultă colinde înregistrate, vechi, cu tot cu o trupă de roboți care improvizează peste ele, iar în tot acest timp, un homeless bătrân stă afară, în frig, și cântă și el aceleași colinde, răgușit, amintindu-și de vremurile când făcea parte din corul de copii, înainte ca acesta să fie desființat de Nația Roboților. Cel puțin asta îmi inspiră mie muzica lui.
Albumul se poate asculta pe pagina de bandcamp a celor de la Ad Noiseam, cu tot cu multe alte proiecte interesante.