Mulțumită internetului și rețelelor de socializare, căutarea perpetuă de noi trupe a devenit mult mai simplă și rapidă, însă rezultatele nu mai sunt la fel de satisfăcătoare și parcă nu mă bucur la fel de mult de ele precum se întâmpla mai demult, când bandcamp era la începuturi, iar site-ul meu preferat, metal-archives, nu devenise popular în România și era practic necunoscut. O metodă pe care o practic (dar tot mai rar) este să caut după un gen muzical, luând la puricat lista afișată și hotărând ce încerc în funcție de nume și țara de origine a membrilor. De câteva luni însă, am descoperit un site minunat, progressive.audio, care oferă câteva rezultate bazându-se pe asemănarea lor cu un artist sau album anume. Am descoperit lucruri grozave căutând astfel, iar unul dintre acestea provine din Franța, țara care a oferit lumii câteva din trupele moderne emblematice ale prezentului.
Denumită Hacride, formația a fost înființată în 2001 în Poitiers, Poitou–Charentes, de către patru muzicieni din scena locală de extreme metal. Piesele lor sunt încadrate în genul progressive metal însă conțin și alte influențe, în special de metalcore și death metal, proporțiile acestora variind de la album la album. În prezent, componența acesteia include doi dintre membrii originali, Benoist Danneville (bas) și Adrien Grousset (chitară), iar Florent Marcadet (tobe) și Luiss Roux (voce) s-au alăturat grupului muzical în 2012. Până în acest moment, au la activ 4 materiale full-length, un demo și un EP care a fost lansat acum câteva zile.
La o audiție superficială, Hacride pare a fi soră geamănă cu Gojira – ambele au patru membri, tema versurilor are tangențe cu socio-politicul, spiritualitatea și religia, trupele au devenit mai soft și mai complexe pe măsură ce a trecut timpul, și se învârt în sferele acelorași genuri. Similaritățile se termină aici și, repet, sunt doar aparente deoarece între cele două, un ascultător atent remarcă ușor diferențele uriașe.
Primul material discografic Hacride a fost lansat în 2005 și este intitulat Deviant Current Signal. Agresiv, tehnic și mult mai puțin cizelat față de succesoarele sale, acest prim album este puternic inspirat de muzica groove metal din acei ani. La fel ca multe alte formații, Hacride încearcă prin intermediul debutului să-și găsească un drum propriu, un sunet unic, însă influențele mult prea ușor de remarcat înseamnă că Deviant Current Signal nu e tocmai original. În schimb, introduce anumite elemente ce vor deveni definitorii – interludiile lente (evidențiate în This Place) și ruperile de ritm (instrumentalul Polarity conține din plin așa ceva) vor caracteriza și următoarele creații ale acestor artiști.
Amoeba, succesorul lui Deviant Current Signal, a fost lansat în 2007; față de debut, acesta este mai înclinat spre complexitate și spre latura progressive, fapt ce se vede și în durata melodiilor, aceasta crescând puțin. Chitara rămâne la fel de agresivă și puternică, accentul este pus pe tobe și vocalele sunt la fel de abrazive și dure însă remarc apariția unor pasaje clean pe alocuri. Amoeba este un urmaș natural al debutului, menținându-i trăsăturile; este, practic, o variantă mult îmbunătățită a acestuia inclusiv din punct de vedere al calității produsului (înregistrare, masterizare, artwork, etc.).
Ruptura față de trecut a apărut odată cu lansarea celui de-al treilea și cel mai apreciat material discografic din cariera trupei, Lazarus. Acesta a apărut în 2009 și a fost primit cu entuziasm, oferind formației o relativă popularitate grupului pe scena progressive death europeană. Voi caracteriza succint acest album din păcate prea puțin cunoscut: este mult, mult mai soft și melodios față de predecesoarele sale, complexitatea este o trăsătură cheie, cântecele poartă ascultătorul prin nenumărate genuri muzicale iar subtilitatea armoniilor, suprapunerea chitarelor acustice peste cele electrice și pasajele clean creează un tot unitar, o creație omogenă, deosebită și frumoasă. Lazarus este copilul rebel pe care l-ar avea Gojira cu Opeth; spun rebel deoarece acesta păstrează trăsăturile părinților, dar se dezvoltă independent. Din punctul meu de vedere, albumul reprezintă un apogeu al discografiei Hacride și merită, fără dubiu, mult mai multă atenție decât a primit deocamdată. Este un punct de cotitură, iar noul drum deschis de Lazarus a fost explorat mai departe în ultimul full-length al trupei.
Back to Where You’ve Never Been nu este neapărat mai bun însă este mai rafinat, mult mai axat pe latura experimentală dar oarecum mai întunecat și sobru. Bogat în vocale clean (Luiss Roux, noul solist, are un timbru ceva mai plăcut față de Samuel Bourreau dar nu are forța celui din urmă), amplu din punct de vedere al instrumentației, este rezultatul muncii unor oameni care nu se tem de a experimenta cu diferite genuri și trăsături stilistice contrastante, în afara limitelor stabilite. Nu îmi trezește aceleași emoții precum o fac piese ca Lazarus sau Awakening dar apreciez sunetul mai modern și rafinat al albumului.
Pentru ultimul EP, Chapter I: Inconsolabilis am doar laude de transmis. Impecabil din punct de vedere al producției, reprezintă un alt punct de cotitură în discografia Hacride, abandonează aproape total trăsăturile death metal și constituie un material progressive unic, îndrăzneț și care cu siguranță nu va trece neauzit. Veniturile obținute din vânzarea lui vor fi folosite pentru a finanța următorul pas în cariera muzicală a francezilor.
Faptul că în cei 16 ani de activitate au trecut prin două schimbări remarcabile de sunet, păstrându-și însă un vibe specific, o atmosferă a lor și câteva trăsături constante m-a făcut să-i apreciez. Originalitatea lor poate fi contestată în ceea ce privește primele două materiale discografice, însă ce au lansat de vreo opt ani încoace este cel puțin interesant. Trupa ar putea să placă fanilor Gojira, Mastodon, Devin Townsend (sau S.Y.L.), Opeth, Tool, Xerath, etc. și celor care preferă muzica mai complexă și modernă din punct de vedere al sunetului.
