Pentru mine, originalitatea și unicitatea unei creații, indiferent de care ramură a artei aparține (literatură, muzică, artă vizuală, etc.), contează foarte, foarte mult, aproape la fel de mult precum calitatea operei în sine. Atunci când aceasta nu e originală, semănând până la identitate cu ceva ce s-a făcut, încep s-o consider nu neapărat lipsită de valoare, ci mai săracă în importanță față de ceva unic, memorabil. Ar fi totuși ipocrit din partea mea să spun că nu am în playlist decât trupe originale – până la urmă, Slayer, vechea mea pasiune de la 16 ani, a rămas una din formațiile pe care le ascult oricând cu plăcere; la fel cred despre alte trupe ce, cu mici excepții, au scos mai degrabă remasterizări ale primului lor album, muzica lor rămânând cam la fel timp de zeci de ani – Amon Amarth, Immortal și altele. Îmi place sunetul lor, îi apreciez și îi ascult destul de des, pe o parte din formații le-am văzut live iar pe altele sper să le văd, dar nu îmi induc acea stare în care să-mi zic, băi, ăștia chiar merită să le comand albumul, merită să iau un tricou, oamenii sunt super și vreau să-i susțin…. Cu mult mai mult entuziasm voi cumpăra merch de la o trupă originală sau care a scos un album deosebit față de restul discografiei și în astfel de cazuri, de obicei, tind să consider că opera lor este superioară.
Ved Buens Ende – Written in Waters, unul din cele mai importante albume avantgarde metal din istoria genului
Motivele de mai sus fac din mine un mare admirator al scenei norvegiene de avantgarde. Acea nebunie ca un fel de cazan în care clocotesc idei, un haos creator, colorat și dubios care îți ține imaginația trează și reușește să-i captiveze pe cei care au curajul să încerce. Puțini oameni au fost atrași de ea din prima; cei care revin totuși (deloc puțini), după ce și-au astupat urechile și închis boxele sub asaltul disonanțelor, aritmiei, atonalității și celorlalte trăsături ale curentului norvegian, descoperă cât este de frumoasă și interesantă. Este cea mai importantă scenă de avantgarde la nivel mondial, și, alături de cea de black metal, a plasat definitiv Norvegia pe o ipotetică hartă cu metalele (muzicale, nu chimice) lumii. Și chiar când credeam că sunt familiar cu puținele scene regionale de experimental din Europa, am descoperit că mă-nșel. În inima Europei, timid și deocamdată puțin cunoscut, se naște un nou curent local – trupele și formațiile de avantgarde metal din Ungaria propun ceva unic, frumos și inovator.
Traversând țara vecină, observi cu ușurință peisajul cumplit de deprimant. Câmpiile vaste, pustiite vara de secete la fel de crunte ca cele de la noi, lanurile nesfârșite de porumb care se mișcă agonizant în adierea slabă a vântului și câteva dealuri scunde au inspirat artiștii maghiari, a căror scenă se caracterizează printr-un sunet uneori „gol”, lipsit de emoția și pasiunea colegilor norvegieni. Cele mai cunoscute trupe de avantgarde din țara vecină, Perihelion și Thy Catafalque, îți sugerează un peisaj pustiu, întunecat, ale cărui contururi sunt obscure și abia pot fi distinse într-o mare uniformitate – am remarcat că și unele clipuri au această tendință, la fel și grafica albumelor. Un grup mai puțin cunoscut care confirmă tendința descrisă anterior este Képzelt Város. Cu un sunet ceva mai soft, acesta s-ar încadra mai degrabă la experimental rock și post rock, însă merită amintit deoarece albumul lor Anatolij ilustrează foarte bine ceea ce am afirmat mai devreme, folosindu-se de puține inflexiuni, uneori de monotonie dar și de o copertă lipsită de culoare. Köd, noul lor album care este mult mai optimist și vioi (bine, nu chiar la nivelul Korpiklaani de veselie) demonstrează că opera lor este destul de diversă deși rămâne în mare parte în același registru, lucru valabil pentru toate trupele ce vor fi prezentate.
formația Kepzelt Varos și albumul lor Anatolij
Despre Thy Catafalque am mai vorbit – este proiectul început în 1998 de János Juhász și Tamas Katai; în prezent, doar cel din urmă compune muzica formației, fiind și singurul membru al acesteia. Au început, la fel ca norvegienii, cu black metal rău și apoi au început să includă tot mai multe influențe de progressive, dark ambient și electro. De departe cea mai cunoscută și apreciată trupă a scenei locale de avantgarde, cu un portofoliu care conține 7 albume, cel mai recent fiind Meta (septembrie 2016), opera sa este caracterizată de un sunet heavy, agresiv, care este în contrast cu pasajele electro sau ambientale, și de o compoziție complexă, progresivă, care a început să includă elemente folclorice tot mai des. Recentul material discografic se remarcă și prin coperta sa, o fină ironie la adresa ortodoxismului, dar și prin caracterul său insolit – interludii vesele sunt inserate în cântece heavy și agresive, vocalele clean apar când nu te aștepți, și muzica electronică se face auzită de câteva ori (totuși, mai puține ca înainte). Ultimele sale 3 albume sunt adevărate capodopere, mai ales când se ia în considerare faptul că, deși stilul și sunetul sunt aceleași iar efectele folosite nu s-au schimbat deloc din 2011, muzica este de fiecare dată complet nouă. Este un amestec perfect pe care foarte puține trupe au reușit să-l stăpânească – să-ți menții stilul dar să te reinventezi cu fiecare album e o artă în sine.
fondatorul Thy Catafalque, coperta albumului Meta și cea a lui Rengeteg
Dacă am amintit de Thy Catafalque, voi prezenta unul din artiștii cu care Tamas Katai a colaborat destul de mult în ultima vreme. Bakos Attila este un muzician ungur care a cântat și symphonic black sau folk black, însă acum s-a mai îndulcit și a lansat în 2015 un album solo, Aranyhajnal, care reprezintă acea graniță fină între progressive și experimental, cele două genuri fiind de-aproape înrudite de la apariție. Albumul introduce elementul folcloric, foarte puternic accentuat în special de piesa Áldás, într-un gen muzical de obicei reticent în a include astfel de influențe. Tobele au un sunet aproape ritualic, artistul cântând ceva ce-mi pare a fi un fel de chant (dacă aș putea înțelege versurile, aș fi sigur când afirm asta) iar chitările și atmosfera se potrivesc perfect cu un sunet de altfel modern, contemporan, prin care Bakos Attila se identifică cu scena mondială de prog. Îmi amintește oarecum de To–Mera, o formație de progressive care are foarte multe de spus dar pe care prea puțini o cunosc. În orice caz, opera artistului maghiar este remarcabilă; țin s-o recomand și să accentuez importanța sa în scena maghiară de metal. Puteți încerca albumul accesând acest link.
Perihelion (da, solistul lor poate fi ascultat cântând și în Thy Catafalque pe unele piese) sunt a doua cea mai cunoscută trupă de avantgarde metal din Ungaria. Aflați la granița dintre post black, progressive și experimental, aceștia tocmai au lansat EP-ul Hold, un material discografic impresionant, emoționant și de o frumusețe pe care rar o poți găsi în acest subgen muzical. Formată în 2001, formația a cântat sub numele de Neokhrome până în 2014, când au ales un nou drum muzical, lăsând în urmă istoria lor în scena locală de blackened death metal și au urmat calea avangardistă. De la schimbarea de direcție, au lansat 2 albume și 2 EP–uri, fiecare introducând elemente noi în muzica ungurilor. Vocalele clean, împreună cu chitările și liniile melodice deosebite, creează o atmosferă unică și deosebită.
Dacă până acum ne-am aflat în partea întunecată a scenei, este timpul să trecem la ceva mai vesel și optimist. Lies of the Machine este un grup nou-nouț, format în 2013 de câțiva tineri din Budapesta care s-au hotărât să aducă ceva nou în muzica metal din țara vecină. Sfârșitul lunii august 2016 a adus publicului primul lor album, Freakshow, din păcate deocamdată necunoscut, deși e o operă demnă de luat în seamă. Un fel de amestec sucit între progressive, muzică de circ după ce s-a consumat prea mult alcool și heavy metal clasic, totul învelit în puternice influențe steampunk – asta este cea mai succintă descriere pe care o pot face acestui material discografic. Amintește pe alocuri de muzica Akphaezya, un alt nume important în scena underground de avantgarde – este oarecum normal, deoarece muzica acestora are în unele momente aceeași atmosferă ludică, puțin steampunk și ciudată ca Freakshow–ul ungurilor din Lies of the Machine.
Ungaria mai are și alte formații de experimental, marea lor majoritate având în componență la un moment dat pe Tamas Katai. Amintesc aici trupele Gire și Gort. Mica lor scenă de avantgarde are însă extrem de mult de oferit, potențialul său fiind uriaș. Cum Perihelion și Thy Catafalque au scăpat de tenebrele din underground, muzica lor fiind acum ascultată de mult mai mulți oameni, sper ca și alte trupe să aibă parte de acest noroc. Poate că cei care descoperă albume precum Meta, Hold sau Sgurr vor dori să încerce mai mult din oferta promoțională de metale nebunești a țării vecine. Recunosc că aștept cu interes un nou album al acestei tinere scene, cam cu la fel de multă nerăbdare cu care aștept un nou Vulture Industries sau Solefald.
(pictura de pe copertă aparține artistului maghiar Lajos Kassák)
