Albumele lansate în ultimii ani de olandezii de la EPICA ne prezintă
o direcție diferită față de cea cu care își învățase formația fanii până la Design Your Universe din 2009. Nu pot să compar direcția formației cu altceva decât cu un antrenor de box care aruncă prosopul în ring atunci când elevul său a dat pumnul de KO adversarului. Numai că în cazul Epica este vorba despre unul și același personaj.
Legenda spune că, din doi în doi ani, Epica scoate un nou album. Primul care a inițiat acest ritual a fost Requiem for the Indifferent (2012), urmat de The Quantum Enigma (2014) și, iată, destul de proaspăt lansat, vorbim despre The Holographic Principle.
Ajunși în 2016, se observă că există o anumită ruptură față de formația Epica din primul deceniu al mileniului curent. Începând cu 2012 formația a renunțat la elementele de symphonic în favoarea death metalului într-un ritm ce aduce aminte de progresiile geometrice. Rezultatul este o muzică greu de încadrat în vreun gen anume.
Nu mă înțelegeți greșit, nu țin să clasific formațiile muzicale, dar cred că este o chestiune strategică la mijloc de care formația nu mai ține cont. Pe Requiem for the Indifferent părea o chestiune subtilă și finuță, ca un fel de încercare, fără să ne dea de înțeles că formația chiar are de gând să cedeze din „atenția” orientată spre Simone Simons către vocea growl masculină care abia pe albumul actual a fost, după umila mea părere, pusă la punct într-un mod rezonabil.
O situație similară o întâlnim și pe partea instrumentală, căci dacă în trecut eram obișnuiți să auzim mai mult instrumentele de orchestră, muzica formației de acum se axează mai mult pe instrumentalele clasice de formație metal cu ceva condiment din partea clapelor.
Schimbarea de mentalitate în elaborarea muzicală, după cum spuneam, nu o consider ca fiind prielnică și, recunosc, sunt foarte subiectiv când scriu aceste cuvinte. Prefer totuși Epica de dinainte, orientată spre metalul symphonic cu vocea glorioasă a vocalistei și balade nostalgice cu instrumentale rafinate în defavoarea … banalizării formației la care suntem martori.
Trecând la o notă pozitivă, albumul în sine nu este rău, ba dimpotrivă, mi se pare mult mai bun decât The Quantum Enigma (care, apropos, a avut un binom adorabil: The Fifth Guardian + The Chemical Insomnia). Îmi pare mai fain chiar și față de Requiem for the Indifferent. Am să mă opresc aici în comparații pentru că este imposibil să-l compar cu albume mai vechi precum Consign to Oblivion sau Design Your Universe. Efectiv, nu mă ține sufletul să fac o comparație.
Partea plină a paharului (sau partea bună de ascultat a albumului) este reprezentată, cu multă grație ce-i drept, de piesele acustice. Beyond the Good, the Bad and the Ugly (o altă trimitere la cinematografie din partea formației) este cât se poate de reușită și de frumoasă, la fel și The Funky Algorithm.
Ca să rămân constant în atitudinea mea bosumflată, am să concluzionez totuși că albumul nu este ceea ce mă așteptam de la ei. Cât despre lirică, trebuie să o privim tot prin triada celor trei albume. Au o tendință ezoterică, dar cu ceva implicare științifică și ceva referiri la dezvoltare personală. Așa tematică, așa abordare muzicală, la urma urmei … mai că vorbim despre un bestseller.
Colac peste pupăză, Epica nu are o muzică mai proastă sau mai puțin ascultabilă … dar dacă ești fan Epica pentru că îți place formația pentru sunetele și conceptele EPIC pe care le-au dezvoltat din 2002 până în 2009, îți va fi cel puțin dificil să te adaptezi noii orientări muzicale pe care o tot prestează trupa de patru ani încoace. Dacă ești fan și ți se pare că albumele sună foarte bine și că nu e nimic schimbat, atunci, felicitări! Ești o bestie fără suflet.
