Există două motive pentru care chiar mă bucur că a venit toamna, singurul anotimp pe care nu-l suport deloc. Unul dintre acestea este reluarea concertelor mici, indoor – Shining, Vulture Industries, Anathema și Katatonia sunt câteva dintre cele pe care le aștept de mult timp – iar al doilea este reprezentat de mulțimea de noi albume grozave programate să apară începând cu 1 septembrie. Vor reveni în atenția publicului trupe care sunt în fruntea preferințelor mele, precum Samael și Vulture Industries; această toamnă muzicală a fost începută de Paradise Lost cu Medusa și de Septicflesh care l-au lansat pe Codex Omega, ambele fiind dezvăluie publicului în data de 1 septembrie.
Pe Medusa îl așteptam de vreo 5-6 luni, de când Nick Holmes (voce) a spus într-un scurt interviu că va fi cel mai întunecat și lent album al lor din ultimii foarte mulți ani. Al cincisprezecelea full-length al formației britanice de doom și gothic metal a fost lansat prin casa de discuri Nuclear Blast, este un succesor evident al lui The Plague Within și continuă tendința artiștilor de a se întoarce la rădăcini. Acesta conține 11 piese din care 3 sunt bonus și are o durată de aproape o oră.
Materialul a fost anticipat de două cântece – The Longest Winter (coincidență sau nu, acesta a apărut cu câteva zile înaintea noului sezon Game of Thrones) și de Blood & Chaos, care a fost însoțită și de un videoclip post-apocaliptic regizat de Ash Pears. Într-o manieră similară cu Beneath Broken Earth, The Longest Winter este foarte lentă și heavy, atmosfera ei amintește de compozițiile timpurii ale grupului britanic dar folosește în mare parte vocale clean. Blood & Chaos e însă mult mai ritmată și cel puțin mie mi-a amintit foarte mult de câteva secvențe din Faith Divides Us, Death Unites Us din 2009, deși inițial se părea că noua abordare a trupei nu are nicio tangență cu perioada 2007-2012.
Medusa este deschis de Fearless Sky, care, cu cele 8 minute și jumătate ale sale, este cea mai lungă melodie de pe album. Având un sunet și o atmosferă asemănătoare cu The Longest Winter, fiind însă ceva mai lentă și apăsătoare, constituie o introducere destul de bună pentru cei nefamiliarizați cu ce cântă Paradise Lost. Totuși, nu prea m-a impresionat, îi lipsește puterea de a transmite emoțiile și e oarecum fadă, nu are intensitatea pe care mă așteptam să o aibă și nici din punct de vedere liric nu mă dă pe spate.
Un lucru pe care l-am apreciat la Medusa este existența simultană a două aspecte distincte. Lentoarea unor piese este contrastată de altele mai rapide, însă atmosfera rămâne în general aceeași iar omogenitatea și cursivitatea materialului nu au de suferit de pe urma acestor două trăsături opuse. Echilibrul este foarte bine ilustrat de From the Gallows și The Longest Winter – deși din punct de vedere muzical cele două sunt diametral opuse, ele sunt la fel de intense, apăsătoare și întunecate. Prima atrage atenția prin amploare și prin sunetul său straniu, bazat pe chitara lead interpretată de Gregor Mackintosh iar a doua prin tempoul încet și prin modul în care conturează o imagine dezolantă și pustie. Până acum, promisiunea lui Nick Holmes s-a dovedit justificată – albumul chiar e foarte întunecat și apăsător, mult mai impresionant decât The Plague Within și incomparabil mai profund și bine compus. Interludiile de pian din Medusa (melodia eponimă), vocea feminină din No Passage for the Dead, anumite intervenții ale chitarei lead, toate acestea sunt niște detalii ușor de trecut cu vederea dar deosebit de importante pentru material și îl deosebesc de predecesorul său, dovedind maturitatea la care a ajuns Paradise Lost și munca aflată în spatele noului lor full-length. Compozițiile își păstrează totuși simplitatea și multe din elementele caracteristice formației, nefiind tocmai inovative, însă subtilitățile despre care am vorbit anterior le creează individualitatea și originalitatea necesare pentru a nu plictisi ascultătorul. Din aceste motive, Medusa îmi pare un album mult mai personal prin comparație cu The Plague Within.
Din punct de vedere al calității înregistrărilor și mixajului nu am nimic de reproșat. Chiar e foarte bine produs, coperta inedită se potrivește însă cu atmosfera și dacă muzica este o reinterpretare a rădăcinilor, aceasta este întoarcerea la imaginile și culorile predominante în anii 90. Fără excese, echilibrat și cu un sunet curat, perfect inteligibil, Medusa stă bine și la acest capitol. Urmează și un turneu european de promovare a noului material, având drept invitați speciali pe Pallbearer și Sinistro.
Deși este o întoarcere la rădăcini, acest ultim efort Paradise Lost nu duce lipsă de originalitate; bine compus, omogen și echilibrat, reprezintă un nou pas înainte pentru pionierii genului death/doom. Medusa poate fi cumpărat în format fizic în România de la Niche Records însă poate fi comandat și de la Nuclear Blast, alături de alte obiecte de merch nou lansate.
Notă: 8/10
