The Dear Hunter… o minune artistică care, din păcate, până nu cu mult timp în urmă îmi scăpase. O pasiune extraordinară conţinută în creaţii una şi una. O creativitate şi un talent compoziţional rar întâlnite.
Să încep astfel totuşi… ştim că un copil învaţă prin experienţă, asociază un cuvânt fiecărui lucru, emoţie, obiect care i se prezintă pe măsură ce este pus în situaţia de a o face. Ei bine, de ce vă zic asta? Pentru că sunt pusă în situaţia în care nu pot defini ceea ce ascult pentru prima dată. Asemeni unui copil, nevoia de a vă explica ceea ce veţi asculta vine de la sine. Până la urmă suntem victimele cuvintelor, categoriilor, fie că vrem sau nu să recunoaştem. Însă The Dear Hunter se numără printre acele puţine elemente ale muzicii cărora le-ai face o mare nedreptate dacă ai încerca măcar să le categoriseşti. Da, articolul vine mână în mână cu rubrica Prog Talk, asta pentru că elementele de progressive rock de-a lungul albumelor sunt preponderent întâlnite. Asta nu face însă din TDH o trupă “tipică” de prog. Şi tocmai de aici derivă frumuseţea. O frumuseţe care–ţi gâdilă auzul în cel mai dulce mod posibil şi îţi cucereşte mintea pas cu pas prin cârlige aleator regăsite de-a lungul liricii şi al instrumentalului. O frumuseţe melodică, armonioasă cum puţine lucruri mai sunt, cusută cu cea mai mare atenţie şi dedicaţie, dinamică în mii de dimensiuni, progresivă în evoluţie şi idei, lin transpusă-n ritmuri feerice.
În aşteptarea celui de-al şaselea act, vă prezint cele cinci acte lansate până în prezent, cele cinci albume care ne pun geniul lui Casey Crescenzo dinainte pentru una dintre cele două extreme: critică şi ură sau iubire imposibil de descris.
Act I: The Lake South, The River North
Primul act povesteşte copilăria şi naşterea personajului principal pe baza căruia se va contura aventura celor şase acte, pe numele său, „The Boy„. Cu o mamă prostituată, Ms. Terri, şi un tată absent, The Boy devine metafora supravieţuirii într-o lume compusă aproape matematic din dezamăgiri şi individualism. Încă de la naştere, speranţele unei existenţe fericite pentru personajul principal sunt năruite cu fiecare an ce îşi lasă amprenta asupra sa. Albumul debutează cu intro-ul botezului, “Battesimo del Fuoco” (o alegere ai putea spune Dantică a numelui), marcat de o atmosferă dezolantă care–şi continuă ideea în “The Lake South„. “City Escape” devine o antrenantă luptă pentru întoarcerea sorţilor în favoarea sa, o scăpare din mrejele nesigurului.
Fuga aritmică a tobelor asurzitor de prinse-n revoltare, contrastate de clapele orchestrale, dau frâu liber unei creaţii prog demne de numeroase repetări. Capacităţile vocale ale lui Crescenzo îţi vor fi demonstrate în toată sensibilitatea şi talentul lor deosebit pe „The Inquiry of Ms. Terri„. Ritmul cucereşte. Cei din The Dear Hunter sunt maeştri ai ritmului, care aduce ascultătorului tot ceea ce ar visa să audă şi cu mult peste.
Tranziţii fine, aranjamente celestiale şi palete infinite definite-n jurul unor texturi atât de deosebite încât te face să te întrebi la orice pas cum s-au conturat. Outro-ul piesei este un dans frenetic între nişte riff-uri grele şi efecte care se sting în începutul acustic al „1878„, o baladă plină de emoţie tradusă şi într-un solo de clape specifice prog-ului anilor ‘70 şi o nouă stare de descurajare pentru personajul principal (“Fell in another hole”).
Bătălia între rău şi bine pe care o va duce personajul pe parcursul actelor este descrisă-n „The Pimp and the Priest” cu ajutorul unei trompete jazz jucăuşă, ruptă din New Orleans: “Now the priest and the pimp / Are already equipped / With an enigmatic frontage / Posts „we welcome walk-ins„”, pe când „His Hands Matched His Tongue” se transformă într-o reverie de vară acustică care plonjează într-un final puternic. „The River North” încheie primul act cu un outro scurt care–ţi spune că urmează o continuare, asistat de un pian.
Act II: The Meaning of, and All Things Regarding Ms. Leading
Vioara melancolică care deschide materialul pe “The Death and the Berth” şi anunţă moartea mamei personajului cade în avântul a “The Procession”. O abordare şi un sunet unic care schimbă genuri muzicale la secundă ni-l înfăţişează pe The Boy la înmormântare şi îndreptându–se spre casă, dar alegând să treacă pe lângă ea (simbol al renunţării temporare la trecut). Piesa nu duce lipsă de o serie de efecte surprinzător de închegate care curg într-un vârtej de tobe tribale frenetice spre final. “The Lake and the River” urmăreşte personajul plecând cu trenul spre oraşul natal în dorinţa sa de a descoperi trecutul mamei, în timp ce “The Oracles on the Delphi Express” ne destăinuie prin intermediul unor multiple straturi vocale care întruchipează oracolul, că viitorul băiatului este sumbru în acel oraş, totul pe un ritm ascendent tipic jazz-ului barurilor anilor ’60 şi un solo energic de chitară (“You aren’t in the land of the river and the lake no more / Makeshift schemes, we’ve got plenty here for you / Lock away your dreams and throw away the key.”).
În “The Church and the Dime”, băiatul descoperă că nimic din jurul său nu este ceea ce părea, cum ar fi faptul că biserica oraşului acoperă de fapt un bordel (“the dime”). Urmează o suită în trei părţi, în care personajul întâlneşte şi o fată misterioasă numită Ms. Leading, care alternează ritmul în funcţie de etapele relaţiei şi culminează cu “Smiling Swine”, plecarea din oraş şi realizarea iubirii faţă de Ms. Leading. “Evicted” îmbină un interludiu de pian cu o succesiune de măsuri pline de optimismul iubirii împărtăşite. “Blood of the Rose” prevesteşte noua dezamăgire pe cale să marcheze personajul principal pe parcursul unor sumbre patru minute dedicate corzilor, accentul căzând pe emoţie şi componenta orchestrală, nu pe tehnică. “Red Hands” începe cu un intro în care tobele sunt starul, tobe ce imită bătăile inimii personajului principal, copleşit de simţămintele dezamăgirii şi furiei provocate de prinderea iubitei cu un alt bărbat. Lirica surprinde din nou întocmai scena primei dezamăgiri din iubire: “Don’t know what I’d do if you lost sleep over little old me. / He’s so much better. / They’re all much better”.
“Where the Road Parts” şi “Dear Ms. Leading” descriu conversaţiile dintre Ms. Leading şi băiat, rugăminţile femeii respinse de un alt bărbat dezamăgit, iar piesele surprind exact dinamica emoţiilor schimbate între personaje. Scrisorile acestora sunt văzute prin ochii unui personaj extern pe parcursul “Black Sandy Beaches”, o piesă psihedelică cu influenţe post-rock maiestuoase. Actul doi se încheie cu “Vital Vessle Vindicates” care studiază graţia pianului în mijlocul unei compoziţii orchestrale atent pusă la punct. Băiatul încheie un nou capitol din viaţa sa, relaţia sa cu o nouă femeie, iar această ultimă piesă surprinde amintirile sale pe măsură ce se îndepărtează de oraşul nefast. Aceste amintiri sunt redate şi printr-un mic detaliu: lirica include versuri din piesele “Battesimo del Fuoco” şi “Pimp and the Priest”, momente definitorii pentru The Boy.
Act III: Life and Death
Un compendiu de nici mai mult, nici mai puţin de 14 piese, printre care se numără şi intro-ul “Writing on a Wall”, al patrulea act dezvoltă noua aventură a personajului devenit bărbat şi emoţiile care vin la pachet cu noul statut. “In Cauda Venenum” este călătoria vieţii, cu hop-uri şi puncte culminante. O piesă prog în adevăratul sens al cuvântului, cu o dinamică care–ţi prinde urechile şi te bântuie zile întregi. Vocalul îşi dovedeşte tăria de care nu duce lipsă şi abilitatea sa cameleonică de a fi şi star şi a doua voce a instrumentalului în acelaşi timp. “What It Means to Be Alone”, epopeea bass-ului, îşi bazează structura pe un ritm repetitiv care nu-şi pierde însă din farmec.
“The Tank”, una dintre cele mai dramatice piese de pe album îţi va aduce aminte poate de Ayreon, dar fără a se pierde în spatele poveştii complicate. O nouă femeie otrăvitoare, “The Poison Woman”, îşi face loc în viaţa bărbatului, iar viclenia şi perfidia sa sunt gemenele schimbărilor de ritm atenuate de efectul de cor folosit pentru a marca dramatismul poveştii. Cu “The Thief” şi “Mustard Gas” avem parte de o altă schimbare de scenariu care te convinge din nou şi din nou că TDH sunt imposibil de băgat într-o categorie. The Boy devine între timp soldat în încercarea sa de a da un nou sens vieţii şi de a lupta cu demonii trecutului. În timpul unui atac cu “Mustard Gas” este salvat de un camarad, moment în care viaţa sa ia o nouă direcţie.
Din a doua jumătate a albumului începând cu “Saved” şi mai ales cu “This Beautiful Life”, explozivitatea primei părţi se estompează şi cedează în faţa unei abordări pe ici-colo indie rock.
Contrastul dintre “This Beautiful Life” şi “Go Get Your Gun” marchează şi această diviziune emoţională dintre prima parte a materialului cu a doua. În timpul unei discuţii cu ceilalţi soldaţi The Boy află că acel camarad era fratele său vitreg, prin urmare şi identitatea tatălui absent. Fratele său moare într-un nou atac, iar personajul nostru, orbit de furie, îşi caută tatăl pe care îl şi otrăveşte. Trilogia “Son”, “Father” şi “Life and Death” străbate sentimente de bucurie spre noi dezamăgiri, care îl împing spre nebunie. Trecutul copleşeşte prezentul, iar schimbările de ritm, de la explozii instrumentale descrise de atipic la balade emoţionale, surprind acest progres/regres al personajului. În final, The Boy speră să poată lua locul fratelui vitreg în casa mamei vitrege.
ACT IV: Rebirth in Reprise
Actul IV este unul dintre cele mai apreciate opere lansate de TDH. Compus din 15 piese, materialul urmăreşte viaţa falsă (“Do you want to keep your soul?”) pe care şi-o asumă The Boy. “Rebirth” dă startul simfonic al noii sale vieţi, printr-o serie de straturi clasice amestecate cu o introducere lirică a poveştii actului de către Crescenzo, magicianul vocii. “The Old Haunt” este o creaţie făcută să prindă publicul în iţele sale, cu aranjamente constant alternate între emoţie şi răsunător. “Waves” este o operă de artă, cu armonii susţinătoare de ritm, lirică emoţionantă, un vocal tragic de minunat şi un instrumental fermecător care coboară spre o continuare asemeni de complexă în “At the End of the Earth”. “Remembered” şi “A Night on the Town” ne conduc către trecut şi ca să menţină şirul operei compuse din alte 3 acte, piesele conţin şi câteva elemente care reamintesc de ele: balada dedicată corzilor la rece (“The flame may be gone, but the fire remains.”), aspecte din suita celui de-al doilea act (“The Bitter Suite” I-III) sau chiar şi salvarea care schimbă viaţa personajului pentru un moment în actul trei (“Mustard Gas”). De altfel, materialul include şi o continuare a suitei, “The Bitter Suite IV and V” şi “The Bitter Suite VI”, care se transformă într-un joc incitant între sinistru şi captivant. O aluzie către piesa “Son” este surprinsă la finalul acesteia pe măsură ce se scurge într-un rău de melancolii.
“If All Goes Well”, un mic moment de respiro pentru personaj cu o rază de speranţă, este o piesă care debordează de energie, aproape dansantă. “The Line” se traduce într-o chitară rece, vioară şi armonii superb întreţinute de calmul vocii, care spre a doua parte a creaţiei adaugă o notă de nădejde înecată de geamănul diabolic, “Wait”. Orchestraţia fragilă din piesa finală “Ouroboros” evoluează într-o anarhie atmosferică şi pavează drumul pentru un nou act: “Foolish plans kiss foolish hearts goodbye / Traveled too far from the riverside”.
Act V: Hymns with the Devil in Confessional
Ultimul act, până în acest moment, surprinde povestea personajului prins din urmă de trecutul de care încerca să scape, reprezentat prin persoana lui The Pimp/Priest, cel care îl şantajează cu omorârea tatălui. The Boy înfruntă realitatea-coşmar în timp ce-şi numără puţinele speranţe care-l ţin în viaţă, contrar avalanşei de deziluzii.
Interludiul dramatic, „Regress”, te absoarbe în mijlocul poveștii guvernate de diavolul amintirilor și al eforturilor noastre de a ne depăși condiția de subordonați sentimentelor. El face tranziția către „The Moon / Awake”, o minune surprinzătoare cap-coadă, care îți induce melancolie dar te va face să te alături ritmului spre final. Riff-urile hipnotizante, pasajele dinamice și variațiile instrumentale, transformate în jurul liricii poetice fac locul unei romantice „Cascade”. Vocalul dă dovadă din nou de o măiestrie deosebită, completată doar de un pian stăpân pe situație și o vioară melancolică. Durerea indusă de prezența vioarei continuă într-o dramatică declarație lirică a păcatului de a fi, în “The Most Cursed of Hands/Who Am I”. Riff-urile heavy și clădirea superbă a momentelor în care totul se supune unei nebunii prog te trimite cu gândul la un Vest Sălbatic povestit într-un bar părăsit, la un pahar de whisky cu diavolul.
„The Revival”, una dintre piesele alese pentru a promova albumul, este o compoziție de versuri memorabile, un ritm obsedant prin inserțiile sale de flamenco și atmosfera festivă. „Melpomene”, balada cu iz de rai închinat simțămintelor, face loc piesei „Mr. Usher (On His Way to Town)”, cea care te va teleporta într-o eră a jazz-ului undeva prin anii 50. Atipică, compusă din efecte de percuție, backing vocals feminine și un vocal care completează atmosfera absolut minunat, piesa evoluează într-un outro dramatic către “The Haves Have Naught”, esența tuturor albumelor concept și orchestrale, așa cum poate Ayreon v-a obișnuit. Un atipic interludiu așa cum te-ai aștepta să auzi în timpul unei piese de operă, înainte de pauză.
“Light” este o baladă acustică dedicată relației dintre tată și fiu, îmbibată în sinceritatea și abilitatea de scriitor al lui Crescenzo. “Gloria”, piesa prin care am și ajuns la acest album de altfel, este opoziția baladei anterioare. Alertă, plină de versuri care-ti vor captura mintea în câteva secunde și cu un amestec complet de tranziții vocale, piesa merge mână-n mână cu „The Revival”.
„The Flame (Is Gone)” și “The Fire (Remains)” , duo-ul albumului, debordează de energie, de tensiune și nebunie. Prima îți aduce în centrul atenției dramaticul Crescenzo, cu câteva efecte electrice presărate pe ici-colo, pe când a doua este speranța. “The March” este îmbinarea sudului cu simfonicul, delicios de teatral, iar “Blood” cade-n sfera fragilului încă o dată, introdusă în scenă de o orgă puternică și scoasă în evidență prin perfecta îmbinare a intensului cu descurajarea.
Materialul se încheie cu “A Beginning”, un final apoteotic, care debordează de schimbări stilistice la tot pasul. Prima sa parte pune accent pe numeroasele variații vocale, pe când cea de-a doua se bazează pe un sfârșit cathartic. După acestă oră și aproximativ 11 minute te vei trezi dorind mai mult.
The Dear Hunter este una din acele trupe care ar trebui să urce pe culmile unicității într-o mare de trupe care cedează în fața obișnuitului. O sagă atât de diversă şi unică din atât de multe puncte de vedere încât perfecţiunea prinde contur în ceva material prin intermediul tuturor elementelor imateriale care o defineşte.
