La doar un an distanță de actul IV, Act IV: Rebirth in Reprise, Dear Hunter, în frunte cu Casey Crescenzo, geniul din spatele compozițiilor trupei, revine cu actul V. Deși la puțin timp după lansarea anterior menționatului, actul cu numărul cinci este o epopee a tot ceea ce înseamnă progressive-ul, o călătorie prin sfera emoțiilor din toată efemeritatea care ne compune. Fermecător narat, subtil închegat cu celelalte părți din saga și înțesat în magice tranziții și orchestrații, Act V: Hymns with the Devil in Confessional, demonstrează nivelul la care a ajuns trupa în industria modernă.
Interludiul dramatic, „Regress”, te absoarbe în mijlocul poveștii guvernate de diavolul amintirilor și al eforturilor noastre de a ne depăși condiția de subordonați sentimentelor. El face tranziția către „The Moon / Awake”, o minune surprinzătoare cap-coadă, care îți induce melancolie dar te va face să te alături ritmului spre final. Riff-urile hipnotizante, pasajele dinamice și variațiile instrumentale, transformate în jurul liricii poetice fac locul unei romantice „Cascade”. Vocalul dă dovadă din nou de o măiestrie deosebită, completată doar de un pian stăpân pe situație și o vioară melancolică. Durerea indusă de prezența vioarei continuă într-o dramatică declarație lirică a păcatului de a fi, în “The Most Cursed of Hands/Who Am I”. Riff-urile heavy și clădirea superbă a momentelor în care totul se supune unei nebunii prog te trimite cu gândul la un Vest Sălbatic povestit într-un bar părăsit, la un pahar de whisky cu diavolul.
„The Revival”, una dintre piesele alese pentru a promova albumul, este o compoziție de versuri memorabile, un ritm obsedant prin inserțiile sale de flamenco și atmosfera festivă. „Melpomene”, balada cu iz de rai închinat simțămintelor, face loc piesei „Mr. Usher (On His Way to Town)”, cea care te va teleporta într-o eră a jazz-ului undeva prin anii 50. Atipică, compusă din efecte de percuție, backing vocals feminine și un vocal care completează atmosfera absolut minunat, piesa evoluează într-un outro dramatic către “The Haves Have Naught”, esența tuturor albumelor concept și orchestrale, așa cum poate Ayreon v-a obișnuit. Un atipic interludiu așa cum te-ai aștepta să auzi în timpul unei piese de operă, înainte de pauză.
“Light” este o baladă acustică dedicată relației dintre tată și fiu, îmbibată în sinceritatea și abilitatea de scriitor al lui Crescenzo. “Gloria”, piesa prin care am și ajuns la acest album de altfel, este opoziția baladei anterioare. Alertă, plină de versuri care-ti vor captura mintea în câteva secunde și cu un amestec complet de tranziții vocale, piesa merge mână-n mână cu „The Revival”.
„The Flame (Is Gone)” și “The Fire (Remains)” , duo-ul albumului, debordează de energie, de tensiune și nebunie. Prima îți aduce în centrul atenției dramaticul Crescenzo, cu câteva efecte electrice presărate pe ici-colo, pe când a doua este speranța. “The March” este îmbinarea sudului cu simfonicul, delicios de teatral, iar “Blood” cade-n sfera fragilului încă o dată, introdusă în scenă de o orgă puternică și scoasă în evidență prin perfecta îmbinare a intensului cu descurajare.
Materialul se încheie cu “A Beginning”, un final apoteotic, care debordează de schimbări stilistice la tot pasul. Prima sa parte pune accent pe numeroasele variații vocale, pe când cea de-a doua se bazează pe un sfârșit cathartic. După acestă oră și aproximativ 11 minute te vei trezi dorind mai mult.
The Dear Hunter este una din acele trupe care ar trebui să urce pe culmile unicității într-o mare de trupe care cedează în fața obișnuitului. Un album, nu unul singur, ci parte dintr-o sagă cu alte patru până acum, Act V: Hymns with the Devil in Confessional, este o odă a perfecțiunii.
