Cronici concerteNoutăţi

Cronică de festival: Rockstadt Extreme Fest

Am fost prezentă de la începuturile festivalului la edițiile sale, iar evoluția sa a fost întotdeauna constantă, însă știam că începând cu ce s-a întâmplat și anul trecut, chiar dacă mai timid atunci, festivalul intră în competiție cu cele mai râvnite din Europa, din toate punctele de vedere. Dar să le luăm pas cu pas și să explicăm.

Ediția anului acesta a spart mai mult decât oricând barierele extreme și a plonjat cu capul înainte în toate ariile metalelor grele, experimentale, trăznite, moderne și old school, astfel încât fiecare zi a sfârșit prin a fi un amalgam din care fiecare putea să-și extragă sau să descopere măcar un live pe care să-l poarte ca amintire.

În prima zi de festival, curios poate comparat cu edițiile trecute când startul său era relativ lent, Rockstadt Extreme Fest ne aruncă direct în larg cu trupe iubite deja de publicul român, cât și unele care fac ravagii în scenă chiar în acest moment. Da, acum, nu cu ani buni întârziere, cum era cazul pentru noi până recent. 12+ ore de muzică non-stop debutează cu Hate Campaign și se încheie cu Soulfly. Scena mică aduce cu sine nume deja cunoscute precum Villagers of Ioannina City, Legion of the Damned sau Eyehategod, și nu poate fi în niciun caz considerată ca un moment de repaos și alimentare între trupe fiindcă interesul pentru ele, de cele mai multe ori, depășea limitele fizice ale cortului. Scenele mari, care tronau spre cortul generos al scenei mici, întâmpină primele acorduri și își fac botezul cu Employed to Serve și al lor clasic heavy metal și respectiv, Deez Nutz, când deja publicul își făcea încet dar sigur, apariția, plin de entuziasmul kick-off-ului a cinci zile de concediu printre negru. Sacred Reich satisface publicul dornic de old school thrash prin formula clasică dar executată fără cusur, în timp ce While she sleeps aduce în opoziție modernul pentru cei care doresc să-și extindă orizonturile și spre nou. The Ocean devine unul din punctele culminante ale serii printr-o prestație mult mai orientată spre atmosferic decât spre repertoriul lor progressive de astă dată, alături de Heilung, cei care captează fără probleme atenția tuturor prin producție, prin atmosfera accentuată de-o lună plină ca o cireașă de pe tort și prin contrast cu celelalte acte ale serii, indiferent de gusturile personale ale celor prezenți în număr extrem de mare pentru o primă zi de festival. Dropkick Murphys încheie spectacolele din cadrul scenelor mari cu mult avânt și multe aclamații din partea fanilor cu un punk celtic, la fix cât să dezmorțească liniștea impusă de Heilung, dar și cât să facă o tranziție mai ușoară către cei care au încheiat cu adevărat prima zi, Soulfly, în frunte c-un Max Cavalera într-o formă de zile mari și o prestație pe măsură. Ce am apreciat, cred că unanim, este faptul că în fiecare din cele cinci zile ale festivalului trupele au fost atât de bine alternate între stilurile alese încât ziua, destul de lungă, cu mult conținut de digerat, nu se resimțea în niciun caz pe măsură cantității, ba chiar ne lăsa la fel de energizați spre final.

Reluăm cele 12+ ore de muzică concentrată în a doua zi a festivalului cu Ritual Roadmap și Dora Gaitanovici la scena mică și cu nume mult așteptate precum Imperial Triumphant și Caligula’s Horse, fiecare cu un grup dedicat de fani, numai bine calculați în capacitatea cortului și o implicare deosebită din partea trupelor în comunicarea cu fanii, atât în timpul concertelor, cât și după. Scenele mari merg pe aceeași formulă de succes și-n astă seară, cu o alternare de stiluri cât se poate de binevenită auzului, Gutalax fiind cei care pornesc nebunia clasică, fanii lor venind deja pregătiți și împachetați în hârtie igienică sau costume omagiu. Ziua a doua a fost una dintre cele mai vânate din cadrul festivalului datorită unor trupe precum Hypocrisy, Zeal & Ardor (cu o bază de fani de la o ediție anterioară de ARTmania), dar în special datorită Sleep Token și Architects. Ziua a doua a fost și cea mai orientată spre latura de progressive și experimental, însă nici fanii metalului clasic n-au dus lipsă de niște degustări auditive executate la perfecțiune, de la nume precum Hypocrisy și Triptykon, care au luat locul celor de la Deicide, ce nu au putut ajunge, din păcate. Dar tot răul înspre bine, întrucât Triptykon și Frost au reușit să zguduie cu acordurile apăsate, exact la momentul căderii serii, atât cetatea Râșnovului, cât și fibrele care ne alcătuiesc. Sleep Token a fost primită cu multe urale din partea fanilor care erau deja adunați în fața scenei cu mult înainte ca ei să debuteze pentru prima oară în România, iar spectacolul pus în scenă a fost unul cât se poate de fără reproșuri. Cel puțin, nu pentru cei care știau la ce să se aștepte. Cât timp împătimiții old school își refăceau forțele la mese, Sleep Token a adus pe o scenă extremă un altfel de extrem. Unul care explorează toate laturile muzicii, puse pe fundal dur, însă calculat. Architects încheie însă această zi cu cel mai complex show al festivalului și o prestație care în sine putea fi un concert individual, fără nici urmă de probleme.

A treia zi nu se lasă mai prejos prin nume precum Infest, Allochiria, The Underground Youth, Lost in Kiev și Marduk la scena mică, ele în sine putând fi un mic festival separat, dar și altele mult așteptate la scena mare, cum ar fi Meshuggah, Igorrr, Amorphis sau Mayhem. Nicio clipă de respiro, fiindcă Midnight, Therion și Lionheart pun rotițele în mișcare în pași de hardcore sau simfonic, iar Igorrr lansează bomba experimentelor, pe alocuri trăznite, a serii, însă cu mare succes în rândul celor de față. Mayhem este deja un act bifat la Rockstadt și unul care nu șochează prin elemente noi, însă alină dorințele fanilor clasicului. Amorphis schimbă din nou registrul muzical și devin, simbolic, liniștea dinainte furtunii numite Meshuggah. Epilepsie calculată până la milisecundă și o agilitate dăruită de zeii nordici, meșteșugarii șochează, te învăluie în talent și muncă multă și îți demonstrează auditiv, dar și vizual, prin prezențele lor fantomatice, pierdute-n fum, că măreția nu este imposibil de atins, dar pe aproape.

Ziua patru, oboseala se instalează, însă publicul continuă să se implice și să vină gata de absorbit tot ce e în jur, de la debutul concertelor cu nume precum Hierophant, Impaled Nazarene, Discharge sau Abbath la scena mică, un alt mini-festival de sine stătător, până în zorii zilei următoare cu atmosfericii și surprinzătorii Hangman’s Chair, agresivii și demnii de alintul tătici de la Obituary, synth-ul de mare efect al Perturbator și spectacolul celor mai așteptați de fani în acea seară, In Flames. Surprinzători au fost și Avatar prin show-ul vizual sau I am morbid prin atitudine și precizie. Dacă ar fi să luăm în calcul reacția publicului însă Obituary câștigă inima fanilor vechi și noi detașat prin ani de experiență folosiți cu cap, Perturbator prin faptul că reușește să capteze atenția publicului metal printr-un spectacol golit de prea multe instrumente, iar Abbath prin simplul fapt că este o legendă care ne-a trecut tuturor pe lângă urechi.

Ziua finală poartă melancolie în aceeași măsură cu extenuarea plăcută, finalul său fiind, de altfel, plin de oameni care nu se îndură să-și ia la revedere atât de la atmosfera superbă din cadrul festivalului, cât și de la toți prietenii reuniți între aceleași „ziduri”. Nume precum Immolation, Messa și energia nestăvilită a Knocked Loose aduc concertele de la scena mică la bun sfârșit, pe când scenele mari debutează în forță, în ciuda ploii ocazionale, cu carismaticii Stick to your guns, un rock clasic psihedelic marca Kadavar și o nebunie truncată de note din partea altor veterani Rockstadt, Dying Fetus. Epica și Arch Enemy vin cu spectacole complexe la pachet, voci feminine pline de forță și renume și per total execuții curate, care atrag public. Trivium este interludiul dintre puterile feminine și o alternare binevenită, în ciuda scurgerii timpului puțin rămas și a atmosferei pe alocuri apăsătoare de final. Alestorm și-a lor rață gonflabilă prind publicului pus pe voie bună și gata de one last hoorah înainte de retragere către cazări.

Finalul Rockstadt Extreme Fest scoate la iveală o serie de inovații în scena metal de pe meleagurile noastre, dar și de recorduri pe diferite planuri, ce nu pot indica decât panta ascendentă pe care se situează festivalul, precum și o încununare a deciziilor bune ale organizatorilor în ceea ce privește extinderea genurilor implicate în structura sa. O atmosferă cu tot ce poți spera de la un astfel de festival, inconveniente puține înspre deloc, inclusiv în ceea ce privește trupele prezente la festival și o vreme cât se poate de bună ținând cont de istoria sa.

Ediția 2024 deja este anunțată pentru perioada 31 iulie – 4 august, iar line-up-ul deja promite un nou succes, cu trupe precum Paradise Lost, My Dying Bride, Arkona, Cattle Decapitation, H09909, Insomnium, Suffocation, The Black Dahlia Murder și alții. Mai multe detalii aici.

Mi-am început drumul prin jurnalism cu mai bine de patru ani în urmă, iar de atunci am navigat printre stiluri muzicale şi webzine de profil. Aici mă veţi cunoaşte cel mai bine prin rubrica Prog Talk.

Care este reacția ta la acest articol?

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alții au citit si ...