Ca să-mi mai diversific seria de festivaluri și concerte la care mă duc și să încerc ceva nou, am ales anul acesta să particip la Old Grave Fest, un reper important pentru iubitorii de thrash, doom și black metal din România. Este singurul eveniment dedicat integral acestor genuri muzicale, care, deși relativ slab reprezentate de trupele autohtone, se bucură de o popularitate deosebită printre români.
Ajuns la cea de-a șaptea ediție, Old Grave Fest este organizat de Romanian Thrash Metal Club (RTMC) începând cu 2012 (pe atunci se numea Romanian Thrash Metal Fest). Promovând în special formații cu un sunet mai old-school și cu o abordare clasică, evenimentul și-a creat un renume în undergroundul românesc și nu numai, anul acesta având plăcuta surpriză de a observa prezența câtorva spectatori străini.
Festivalul s-a desfășurat pe 12 și 13 octombrie în clubul fabrica, din București. Cu un line-up bogat, alcătuit din 16 trupe autohtone și internaționale, acesta a oferit spectatorilor câteva nume importante, printre care amintesc Pagan Altar, Dawn of Winter, Demilich, Nocturnal Witch sau Malokarpatan. A fost organizată și o zonă de merch neașteptat de bogată în special în rarități foarte greu de obținut în mod normal în România, fie că vorbim despre CD-uri sau viniluri. Specializată pe cele trei genuri preponderente în cadrul evenimentului, aceasta a satisfăcut cu siguranță exigențele publicului.
În prima zi, am ajuns la Old Grave Fest în jurul orei 20:30, mult după ce începuseră concertele (prima trupă a serii, Fuck You! Dracu, începând recitalul în jurul orei 18:30); m-am bucurat să observ numărul mare de spectatori, având în vedere că totuși era încă relativ devreme. Până să sosesc, mai cântaseră Nightbreed și Nuclear Aggressor, pe cei din urmă prinzându-i chiar spre finalul recitalului.
Primii pe care i-am prins cap-coadă au fost finlandezii din Chevalier, o trupă de speed/heavy metal cu un logo și stil amintind mult de anii 80. Aceștia au două EP-uri și un split la activ în cei 2 ani de existență; nu mi-au lăsat o impresie grozavă însă am remarcat cu ușurință vocea solistei Emma Grönqvist. Au reușit în schimb să anime publicul, mai ales în primele rânduri din fața scenei.
Mult mai mult mi-a plăcut Dawn of Winter, o trupă germană de epic doom metal tradițional. Formați în 1991, aceștia au lansat până acum doar două albume full-length, în 1998 și în 2008. Amintind pe alocuri de Candlemass sau de Altar Of Oblivion, piesele lor se bazează puternic pe vocea lui Gerrit P. Mutz (acesta a cântat și la ediția precedentă a festivalului cu Angel of Damnation) și pe riffurile heavy caracteristice genului. Cu multă bună dispoziție și chef de viață, au interacționat cu publicul și păreau foarte încântați să cânte la acest festival. În plus, au avut și o sonorizare foarte bună, care i-a ajutat considerabil.
Seara s-a încheiat cu două trupe de extreme metal, Arkhon Infaustus și Demilich. Primii sunt din Franța și cântă blackened death metal, fiind activi din 1997. Deși prin față era ceva mișcare, în spate lumea nu părea prea impresionată de performanța lor, care mie pur și simplu nu mi-a trezit niciun fel de sentiment. În schimb, Demilich au fost încheierea perfectă pentru prima seară de concerte. Fondată în 1990, aceasta a lansat un singur album înainte de a se destrăma în 1993. Au urmat alte reformări și hiatusuri însă în 2014 au revenit pe scenă. Cântă technical death metal, se remarcă prin agresivitate dar și prin liniile melodice deosebite și interesante. Live au sunat foarte bine, au avut prezență scenică și au cântat aproape 90 de minute fără oprire. Cu ocazia concertului lor am aflat că erau foarte cunoscuți și apreciați cândva, Nespithe, singurul lor full-length, având recenzii pozitive pe toate site-urile de specialitate. Deși nu mă omor după genul acesta muzical, trebuie să recunosc că m-au uimit, și nu doar pe mine. Din punctul meu de vedere, au fost cea mai mișto trupă de la Old Grave Fest.
A doua zi m-am dus ceva mai devreme, suficient cât să prind concertul Vultures Vengeance de la început. Activă din 2009, trupa italiană cântă cel mai clasic heavy metal posibil, cu influențe deloc neglijabile de power metal. S-au bucurat de destul de mult succes în rândul audienței și trebuie să recunosc că au fost perfecți pentru a pregăti publicul pentru următoarele recitaluri. Cu un look și o prezență scenică deprinsă din perioada de glorie Manowar, au avut un moment greu de uitat.
Seara a continuat cu Nocturnal Witch, o trupă de blackened thrash metal din Germania. Ca stil și sunet, reprezintă întâlnirea dintre Kreatorul timpuriu și primul val de black metal norvegian. Au avut un sunet destul de bun, au energizat publicul și, pe moment, au stârnit și un mic moshpit în primele rânduri. Au urmat deatherii de la Phrenelith, o trupă daneză activă de câțiva ani și cu un singur material full-length în discografie. Nu m-au impresionat, însă în apărarea lor recunosc că nici sunetul nu prea i-a ajutat, cel puțin în zona unde am stat eu pe perioada show-ului (undeva mai în spate, lângă bar).
Surpriza serii a venit din Slovacia: Malokarpatan, o trupă de black metal fericit cu influențe folclorice care părea a cânta despre băutură, petreceri și folclor local. Mi-au plăcut nu doar pentru că au compoziții interesante, ritmate și plăcute, ci și pentru prezența scenică și atitudinea acestora. Cu sticlele de vin în mână, pe care le-au pasat publicului la un moment dat, plini de bună dispoziție și chef de distracție, au încurajat mișcarea și au transmis aceste stări spectatorilor prezenți în sală. Au avut parte de o primire foarte călduroasă, numele trupei fiind scandat cam de fiecare dată când muzicienii terminau o melodie. Recomand să-i vedeți dacă se va ivi ocazia!
Au continuat finlandezii din Ranger, o trupă de speed / thrash metal tradițional, despre care nu am nicio părere. Nu au fost nici buni, nici răi, au avut un sunet mult prea generic din punctul meu de vedere și nici sonorizarea nu i-a ajutat prea mult.
Headlineri în ultima seară au fost cei de la Pagan Altar. Înființată în 1978 în Anglia, formația a înregistrat un album în 1982, însă acesta a fost lansat abia în 1998, când nici măcar nu mai era activă trupa. S-au reunit în 2004 și au continuat de atunci să cânte, anul acesta sărbătorind 40 de ani de existență. Pot fi caracterizați drept întâlnirea dintre NWOBHM și epic doom metal, având un sunet unic și o atmosferă specifică. Vocea lui Brendan Radigan, curată și amplă, nu poate fi trecută cu vederea; nici instrumentalele nu sunt de neglijat, acestea fiind suficient de complexe, fără a pierde însă armonia și melodicitatea specifică stilului abordat. Au fost atracția ultimei nopți de concerte și și-au meritat pe deplin titulatura de headlineri.
Una peste alta, Old Grave Fest a fost mult mai fain decât mă așteptam, mai ales că e mult în afara preferințelor mele muzicale. Bine organizat, cu un program respectat foarte punctual în prima seară și cu o întârziere minoră în cea de-a doua, cu o zonă de merch foarte bogată și diversă, a fost un eveniment la care chiar a meritat să-mi iau bilet și să particip.
