Noua ediție de ARTmania promitea, încă de la anunțul trupelor, așa cum a fost și în edițiile trecute, diversitate. Desigur, principalele influențe erau cele de progressive, însă line-up-ul bine alcătuit avea să aducă pe scena din Piața Mare câte ceva care să mulțumească pe oricine făcea parte din public.
Pe lângă spectacolul principal, însă, ARTmania ridică anual ștacheta cu o serie de conferințe cu artiști, locali și internaționali și felurite evenimente conexe, precum târgul de viniluri, workshop-ul tradițional sau difuzarea de filme, dar și scena mică din cadrul East European Music Conference and Showcase Festival, oglindă a diversității regăsită și-n scena mare, invitația la cultură fiind una pe cât de larg adresată, pe atât de frumos plănuită astfel încât cele două (trei) zile petrecute în boemul Sibiu să nu ducă lipsă de surprize plăcute. Festivalul reușește astfel să se ridice la standarde internaționale, oferind, chiar și unui public nișat, o experiență completă, ce depășește granițele muzicii și cade în sfera generală a artei (cum bine îi spune și numele).
Prima zi, cea de vineri, ne aștepta cu prima porție de muzică, culminată cu Dream Theater drept headlineri. Post-hardcore-ul celor de la Fjørt a dat startul festivalului într-o notă energică și ancorată cu tematica în probleme europene. Germanii au reușit, chiar și cu bariera limbii, să atragă o audiență numeroasă și să execute curat genul abordat, în ciuda faptului că nu este un nume cunoscut pe la noi. Cu piese precum Windschief sau Valhalla prezența celor trei membri a fost marcată de forță și mult entuziasm, cu șanse mari de creștere în viitor.
Pentru prima oară în România, Wardruna a fost unul dintre cele mai așteptate nume anunțate de festival, dacă trăgeai puțin cu ureche la ce „spuneau” rețelele sociale. Eclectici și capabili să acopere întreaga piață cu atmosfericul lor cu tentă folclorică, norvegienii au o prezență compactă pe scenă, fiecare instrument utilizat și fiecare element adăugat actului artistic captând atenția cu ușurință, cu atât mai mult într-o prestație pe viu. Înghițiți pe de-a-ntregul de completul muzical transformat într-o artă străveche scandinavă, cei din public s-au putut bucura de piese precum Tyr, Bjarkan sau Dagr pe fundalul unei seri care-și adormea culorile bogate.
Un alt nume care a creat zarvă în online, Architects, s-a potrivit de minune în prima seară, fie că asta a fost voit sau nu. Cumva continuând ideea celor de la Fjørt prin acele elemente de core, cei de la Architects și-au adus repertoriul cu mare greutate emoțională de la revenire pe scena Sibiului, plini de energie și deschiși audienței. Debutat cu Death Is Not Defeat, momentul recitalului trupei a anunțat un setlist divers, nelipsind nici compoziții precum Royal Beggars, Hereafter sau Holy Hell.
Dream Theater nu este un nume străin pe scenele românești, trupa revenind în țară pentru promovarea celui mai recent material, intitulat Distance over Time, de astă dată. Maeștrii instrumentiști au impresionat încă de la intrarea pe scenă, solo-urile și tango-urile dintre aceștia de pe parcursul recitalului cucerind privirile publicului. Trecând chiar și peste micile scăpări vocale ale lui LaBrie (probabil datorate oboselii, fiind ultima dată din turneu), trupa a oferit noi lecții muzicale, în special celor pasionați de muzică, printr-o serie de piese clasice precum Untethered Angel, Peruvian Skies sau The Dance of Eternity. Cu această ocazie, LaBrie ne-a spus și că trupa va reveni la începutul anului viitor (ianuarie/februarie) în țară în cadrul turneului aniversar de 20 de ani pentru albumul Metropolis, Part 2: Scenes From a Memory, o veste cu siguranță îmbucurătoare în special pentru cei care ar fi vrut ca și acest concert să fie parte din turneul aniversar pentru Images and Words. Cu o piață plină până la epuizare, ne-am agățat de această veste și ne-am retras, pentru a strânge noi forțe pentru a doua zi.
Ziua 2 nu a întârziat să vină, Möbius aducând pe scenă prin duo-ul său o doză de doom/sludge care să dea startul probabil celei mai diversificate seri din cadrul festivalului. Deși repetitiv pe alocuri, recitalul slovacilor a adus ceva din viața ARTmania din trecut în prezent și a constituit în final o tranziție minunată spre Alcest. Cu atmosfera deja pregătită de Möbius, așadar, Alcest a intrat ca să ne aducă un suflu de emoție și visare, așa cum maeștrii atmosferei de doom/shoegaze știu să o facă. Cu un sunet pe măsură, Neige & co au adus cu ei un setlist plin de single-uri clasice precum Autre temps, Percées de lumière sau Kodama. Trupa se pregătește și de lansarea unui nou album, concertul de la ARTmania fiind ultimul din turneul prezent, încheiat cu reacții fără întârziere din partea publicului entuziasmat.
Madrugada a schimbat la 180 de grade spiritul festivalului, trupa fiind pentru prima oară în România și gata de a-și însuși chiar și inimile celor sceptici, după pauza de 10 ani avută. Mult mai romantici, cu influențe de blues și chitară rece, plusate de un vocal pe cât de puternic, pe atât de versatil, cei de la Madrugada au făcut să zboare timpul pe lângă noi cu un setlist ce a inclus piese atât pentru începători în ale universului lor, dar și pentru cei care abia îi așteptau, precum Strange Colour Blue, Quite Emotional, Majesty sau Salt. Cu o nouă piață explodând de fani, trupa a fost probabil surpriza neașteptată pentru cei care nu erau familiarizați cu ea, dar și un vis împlinit, pe acordaje perfecte, pentru admiratori.
Cu o așteptare care să ne cutremure sinele, crescând în tandem cu emoțiile noastre, cei de la Opeth au preluat Sibiul prin execuții perfecte și prezență ireproșabilă la finalul festivalului. Cu un setlist echilibrat, debutat cu Sorceress, trupa a adus la viață atât clasice, cât și piese noi, cât să mulțumească pe toți cei prezenți. Generațiile diverse care cântau la unison atât compozițiile noi, cât și cele vechi, au înghețat în timpul de o oră cu ochii ațintiți către ecrane și scenă și cu outro-ul Deliverance probabil încă bântuindu-le amintirile. Impecabili cap-coadă și cu o doză de umor binevenită, cei de la Opeth au dat încă o dată dovadă de apartenență la o anumită ligă, ce depășește barierele timpului, deși a fost construită timp de 30 de ani. Așa cum a menționat și Åkerfeldt, clasicele sunt prea multe, timpul prea scurt, însă câteva dintre ele s-au strecurat și în setlist, precum Ghost of Perdition, The Devil’s Orchard, The Drapery Falls sau In My Time of Need. O cronică extinsă pentru Opeth găsiți și aici.
O nouă ediție minunată de ARTmania s-a încheiat așadar într-o notă similară anilor trecuți: cu emoții, prea repede și cu bucurie, lăsându-ne cu gândul atât la trecut, cât și la ce va mai fi.
Albumul complet de fotografii va fi disponibil pe Facebook curând.
