ARTmania este un festival care îți intră în suflet, mai mult cu fiecare nouă ediție. Și nu doar datorită selecției muzicale ci datorită experienței complete pe care ți-o oferă, alături de frumusețea locului în care se desfășoară. Cu o atmosferă mereu călduroasă, în care îți întâlnești prieteni la orice pas și o organizare mereu care nu lasă loc reproșurilor, ARTmania te lasă mereu cu o dorință de mai mult înspre finalul său. Devenit mai mult decât un festival, ARTmania, așa cum îi sugerează și numele, oferă acces la cultură, muzicală sau pur și simplu la artă, de la expoziții (The Anatomy of Darkness de Costin Chioreanu), la conferințe, parteneriate cu muzee, librării și multe altele.
Cu o vreme de partea noastră, în ciuda șanselor enorme de a avea parte exact de contrariul, ARTmania și-a avut debutul în prima zi, joi, în cadrul East European Music Conference, unde își aveau locul atât cei interesați de branșă, cât și artiștii sau ascultătorii deopotrivă.
Prima zi efectivă de festival a avut loc însă vineri. Așa cum era de așteptat publicul majoritar a fost unul iubitor de muzică progressive, line-up-ul din acest an putând fi un rival de excepție pentru marile festivaluri europene dedicate genului. Asta se putea dovedi și prin numărul enorm de turiști atrași în acest an, veniți din toate colțurile Europei. Seara a debutat cu prima alegere din line-up care diversifica contextul întregului, Rome, a doua dintre ele fiind Zeal & Ardor. Rome este o trupă de neofolk care incorporează întocmai spiritul acustic melancolic specific stilului, reprezentația lor dovedindu-se a fi una minunată, care să ne pregătească pentru energia care îi urma și să ofere, de asemenea, acel aspect circular serii, care avea să se încheie pe o notă asemeni de atmosferică și melancolică, datorită Mogwai. Trecând peste nenorocul celor câteva probleme de sunet, Rome s-a impus printr-o voce caldă, versuri dureroase și o chitară rece alternată de diversele intervenții care nu intrau neapărat în slujba unui toboșar.
Arcane Roots le-a urmat, ea fiind una dintre surprizele frumoase ale acestui an, alături de Zeal & Ardor, așa cum a fost cazul în anii trecuți pentru Black Peaks sau Walkways. Trupa a debutat cu Off the Floor, setlist-ul ales pentru concert fiind unul cât se poate de bine divizat între materialele trupei, plimbându-ne prin interiorul albumului Blood and Chemistry, a Melancholia Hymns și a EP-ului Heaven and Earth. Cu o energie molipsitoare, influențe de progressive și djent și o voce așa cum deseori întâlnești în proiectele de prog modern, cei de la Arcane Roots au fost cu siguranță memorabili.
Cea mai așteptată trupă a serii, surprinzător, a fost Haken. Spun surprinzător fiindcă, personal, nu mă așteptam ca o astfel de trupă de progressive, ceva mai înclinată spre old school decât restul, să aibă o bază de fani atât de bogată. Trupa a cântat în cadrul recitalului majoritatea pieselor consacrate, spre bucuria audienței, debutând cu Affinity.exe și continunându-și călătoria prin compoziții remarcabile precum 1985, The Endless Knot, Initiate și Cockroach King. Outro-ul a fost marcat de un moment la care mulți speram și care are rar șansa de a fi pus în scenă, și anume, apariția lui Einar (Leprous) în timpul piesei The Architect.
Mogwai, ultima trupă a primei seri de festival, din păcate, s-a bucurat de un public ceva mai diminuat. Cu o prestație fără reproșuri, poate faptul că a urmat după două trupe pline de energie, cei de la Mogwai nu a reușit să cucerească pe deplin audiența prezentă la Haken. Cu un setlist divizat între piese ceva mai melancolice și câteva care să ne trezească din amorțeală, Mogwai a aruncat în mix compoziții de pe o multitudine de materiale, precum Every Country’s Sun, Mr. Beast, Hardcore Will Never Die, But You Will, Come On Die Young, Rock Action, Rave Tapes și Young Team, cel care a încheiat și prestația, cu piesa Mogwai Fear Satan, astfel încât chiar și cei care nu erau familiarizați cu ea să-i înțeleagă istoria bogată.
A doua zi a festivalului, și ultima, a fost cea mai așteptată, iar asta s-a văzut și prin publicul sensibil mai numeros decât în prima zi, dar și prin prestațiile fără cusur, cap-coadă, din acea seară.
Distorted Harmony nu a fost o surpriză pentru mine. Băieții, cu mult talentați și deja parte din scena prog-ului modern de ceva ani buni, au oferit, de altfel, o prestație pe măsură, entuziasmul și emoțiile lor făcându-i cu atât mai plăcuți în ochii celor prezenți acolo de la ora 7. Israelienii au inclus în setlist-ul serii piese de pe toate materialele lansate până în prezent, de la Utopia, la Chain Reaction și recentul A Way Out. De la Puppet on Strings la We Are Free și până la outro-ul recitalului, Misguided, Distorted Harmony a ieșit în evidență prin echilibrul perfect între influențele prog-ului mai vechi, în stilul Dream Theater și până la specificul modernului, prin vocea blândă, dar plină de forță și djent-ul presărat pe ici-colo.
Zeal & Ardor, deși o alegere cumva surprinzătoare pentru line-up, a fost o revelație. Definiți ca avant-garde, ei aduc în scenă o voce puternică, care ar putea foarte bine să cânte de la gospel, la soul și evident, până la metal, pusă pe fundalul, construit în jurul ei, unor tobe cu influențe de black, alternată cu blues, soul și alte ciudățenii pe care nu te-ai aștepta să se integreze atât de bine în total. Recitalul a început cu In Ashes, setlist-ul fiind împărțit pe jumătate între albumele Devil Is Fine și Stranger Fruit. Piesele alese alternau constant între emoție și lent și explozie de energie, de la Servants la Don’t You Dare, sau de la Row Row la Devil Is Fine. Baphomet a încheiat seara în ropote de aplauze, prestația fiind una cât se poate de profesionistă și bine redată, chiar și în fața unui public sceptic.
Leprous deja nu mai are nevoie de nicio introducere. Perfecți în fiecare notă aruncată spre public și cu un profesionalism de invidiat, norvegienii au devenit, mai ales în ultimii ani, o inspirație în rândul muzicienilor și o prezență de nelipsit în playlist-urile amatorilor. Pentru ARTmania ei au ales un setlist format din compoziții extrase de pe Malina, The Congregation și Coal, fiecare dintre piese stârnind un val de emoție și entuziasm, în continuu alimentat de public. Trupa a venit și cu o serie de proiecții video, și-a făcut treaba așa cum te-ai putea îndoi că cineva ar putea să o facă, și a reușit să mulțumească atât fanii vechiului Leprous prin piese precum The Flood, Foe, The Valley sau Slave, dar și fanii celui mai recent material prin piese care s-au bucurat și de cea mai mare promovare precum From the Flame, Stuck sau Illuminate. Trupa va reveni în România în septembrie, alături de Agent Fresco, deocamdată fiind confirmată data de 5 septembrie la Cluj Napoca. Vă vom ține la curent legat de detalii, pe măsură ce ajung la noi.
Headliner-ul principal al festivalului, Steven Wilson, a fost bineînțeles pe măsura așteptărilor. Celebru pentru spectacolele sale meticulos plănuite și un nume sonor în toate mediile muzicale, nu doar în cele cu înclinații progressive, Steven a pregătit pentru ARTmania un setlist care a inclus atât piese din repertoriul Porcupine Tree precum Lazarus sau Sleep Together, dar și compoziții de pe albumele sale solo, extrase de pe To The Bone, bineînțeles, Hand. Cannot. Erase. sau The Raven That Refused to Sing (and Other Stories). De la influențele pop din piese precum Pariah la Permanating și până la aranjamentele instrumentale de excepție de pe compoziții precum Home Invasion și Regret #9 sau Ancestral, dar și emoțiile specifice lui de pe piesa de încheiere, The Raven That Refused to Sing, Steven Wilson și-a înconjurat ascultătorii, la propriu și la figurat, în geniul din spatele compoziției, în gândurile din spatele muzicii și în adevărul cu multiple fațade, dictate de situații individuale, expus și de proiecția video din debut.
Această ultimă ediție ARTmania ridică așadar ștafeta pentru mult așteptatele următoare ediții, abandonându-ne, bineînțeles, curioși legat de alegerile de line-up din ceea ce va urma.
Galerie foto în curând.
