Noul proiect muzical care ne descoase mințile și ne aruncă-n sânul (sub)conștientului colectiv este Ucigan. Cei de la Ucigan au lansat și un album de curând cu o atmosferă dominantă nu doar dezolantă, dar și deloc deluzorie.
Cu cele opt piese ale sale, începând cu intro-ul macabru, „Priveghiul” și terminând cu potrivitul „Deznodământ„, „Ucigan” își lansează ițele spre străfundurile problemelor mentalului colectiv, încă de la „Întunericul” lăsându-și ascultătorul să fie cuprins de accentele instrumentalului pe cât de dur, pe atât de descriptiv și vizual, precum și de furia vocii.
„Blestemul” își alternează aceeași goană a tobelor cu riff-urile puternice și versurile dureroase, pe când „Lumea lui” schimbă puțin foaia spre tehnic. „Spurcatul” preia frâiele, atmosfericul împletindu–se cu vocea care clădește structura piesei până la explozia refrenului, succesiunile dintre lent și spiritul imnului de blestem resimțit în întreg oferindu-i multiple fațete piesei.
„Păcatul” revine în sfera întunericului, versurile fiind puse de asta dată în prim plan pe ici-colo într-un mod mult mai curat, în timp ce „Sfârșitul” oferă momente de respiro care leagă compoziția într-un fragment din ireal, cât se poate de eteric. Agresivul și senzația de „neșlefuire” devin gemeni în acest context.
Finalul este anunțat de „Deznodământ„, care cu un hint de Secrets Of The Moon pe ici-colo, pune în centrul scenei, cu siguranță, instrumentalul versatil.
