Cronici albume

Cronică de album: Paradise Lost – Obsidian

Lansat luna trecută, albumul cu numărul 16 al maeștrilor gothic doom, Paradise Lost, reia povestea unei trupe ce și-a scris propria istorie, indiferent de generație sau „trend-urile” prezentului asociat fiecărei lansări în parte. Obsidian adaugă un nou capitol acestui parcurs greu de egalat, la 3 ani distanţă de Medusa (2017), ultimul material scos pe piaţă de britanici.

11 compoziţii ne demonstrează din nou că aceştia pot încă oferi o experienţă auditivă tenebră până în măduva oaselor, fără a lăsa vreun moment impresia unei repetiţii obositoare, în ciuda faptului că reţeta de succes a celor de la Paradise Lost nu a suferit multe schimbări de-a lungul timpului. Tobele predominant de apăsătoare, calvarul pictat vocal şi riff-urile ce te doboară sunt deja elemente ce ne aşteptăm să vină de la sine împreună cu un nou material al trupei. Aşadar, debutul dat de Darker Thoughts şi Fall from Grace aduc în prim plan o linie melodică acustică, o vioară care ghidează vocea lui Holmes înspre noi tărâmuri, nelipsind nici inserţiile de death, trioleţii, asincronul şi growl-urile executate perfect. Solo-ul din outro se pierde în Fall from Grace,  unul din single-urile folosite în promovare, elementul heavy fiindu-i atuul.

Ghosts coboară şi mai mult în sfera de gothic metal, devenind aproape un omagiu Type O Negative, în timp ce orga din intro-ul piesei The Devil Embraced deja schimbă registrul, aceasta fiind exemplul perfect al reconcilierii dintre old school şi modern, mult mai inclinat înspre tehnic, pe care trupa reuşeşte să o redea fără cusur. Progresiile pieselor, la limita imperceptibilului, dar cât se poate de naturale, transformă întregul material într-o ascultare ce-ţi merită toată atenţia. Forsaken şi Serenity devin opuse, îngerul decăzut înghiţind alura inocentului pierdut din prima parte. Clapele oferă momente de respiro, iar corul din fundal, asemeni orgii de mai devreme, transferă interesul ascultătorului din nou înspre sfera goth.

Ending Days îmbracă hainele valsului acestui material discografic, senzaţia de rece oferită de Serenity fiind înlocuită de evoluţii continue şi o descriere a vicisitudinii într-un mod deconcertant de simplu, ce continuă şi pe parcursul a Hope Dies Young. Potrivită este şi cea care îi urmează, Ravenghast, povestea unei lupte pierdute, asemeni speranţei. 

Hear the Night, preponderent instrumental, ne pregăteşte de finalul Obsidian, marcat de Defiler, o nouă compoziţie plină de momente memorabile, care aminteşte pe alocuri de Katatonia, purtând chiar şi o amprentă blues pe latura instrumentală.

După mai bine de 30 de ani de carieră ştim cu toţii la ce să ne aşteptăm de la Paradise Lost, însă cu niciun material de-a lungul istoriei sale trupa nu a deziluzionat. Aşadar, nici Obsidian nu face excepţie de la regulă. Deşi nu vei fi uimit de inovaţii în stil, albumul va satisface pe măsură prin compoziţii excelente, execuţii ideale şi o experienţă care nu are cum să dezamăgească, cu atât mai mult pe cei care au fost alături de trupă în toţi aceşti ani.

Preferate personale: Darker Thoughts, The Devil Embraced, Serenity şi Ravenghast.

 

Comentează

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top