Cronici albumeNoutăţiProg Talk cu Geanina

Cronică de album: Opeth – „The Last Will & Testament” 

Cel de-al paisprezecelea album al maeștrilor suedezi de progressive metal / rock, Opeth, ia pe sus ascultătorul ca printr-un vârtej. În sfârșit, revin mult doritele growl-uri și deloc puține la număr, în sfârșit se resimte creativitatea în compoziții, depărtarea de ultimele albume fiind una cât se poate de clară, chiar dacă note clasice Opeth se resimt atât din trecutul său îndepărtat, cât și din cel recent. Însă abordarea, elementele introduse pe parcursul single-urilor scot albumul complet din anonimitate și deseori în afara discografiei lor per total, de sine stătător.

Cele opt piese (paragrafe, cum ni le prezintă trupa) compun un album concept extrem de surprinzător, ce întărește statutul trupei printre marii scenei, fără doar și poate. „§1” și „§3” reprezintă o bună introducere în schimbările apărute pe acesta, însă nu-i fac dreptate nici de departe, chiar dacă au fost alese drept single-uri de promovare.

Povestea din spatele albumului descrie o era de după primul război mondial, în sânul unei familii în care testamentul capului casei dezvăluie niște secrete șocante. Narativa ne poartă printre confesiunile acestuia, reacțiile gemenilor săi și prezența misterioasă a unei copile bolnave de poliomielita, de care familia avea grijă. Plin de dramatism, fler, mister și macabru pe ici-colo, „The Last Will And Testament” curge teatral și logic.

„§2” începe puternic și te azvârlă într-o eră Opeth ce părea de mult apusă, direct într-o ploaie de growl-uri bine calculate, alternate vocal și prin linii de bass proeminente, cu senzații de mister și epic. Tranzițiile și alăturarea vocii versatile a lui Akerfeldt cu cea a lui Joey Tempest (Europe), invitat în cadrul piesei, crează o atmosferă pe cât de familiară pentru trupă, pe atât de proaspătă, creativă și cu secțiuni ce jonglează între dur și clean ca pe vremuri. Și surprizele nici măcar nu se limitează aici, căci Ian Anderson (Jethro Tull) este invitat cu al său flaut fermecat și narări pe numeroase piese de pe album, inclusiv aceasta.

Dinamici ademenitoare, așa cum n-am mai primit de mai bine de 10 ani de la Opeth și o apropiere de acești ultimi 10 ani aproape exclusiv doar pe single-urile alese pentru promovare („§1”, „§3”) prin elementele de prog rock mai proeminente, precum și înaltele vocale executate de Mikael, ambele lipsind aproape integral pe celelalte paragrafe incluse pe material.

Începutul „§4”, prin execuția tobelor, te trimite parțial către Leprous, prezența lui Walt pentru prima oară pe un album Opeth aducând cu siguranță un spirit nou. Intră iar alternări de vocal clean și growl, ruperile de ritm fiind dese, dar simultan curg fără cusur către noi părți ale poveștii. Acustici pline de culoare și un ritm ce bate-n oriental, care parțial îmi aduce aminte în mod ciudat de Urma, flaut ce capătă în sine o voce adițională în întreg, solo-uri ce oferă fundalul care încheagă totul, precum și complexități tehnice accentuate de vocea demonică, unică a lui Akerfeldt, întregesc o capodoperă cum unii poate și-au pierdut speranța în a mai auzi de la maeștrii prog/death. Fiindcă da, elementele death există și nu sunt deloc puține la număr.

Orientalul se regăsește și în continuarea poveștii cu „§5”, alăturat și unei acustici aproape spaniolă și unui ritm susținut din palme în stil flamenco, ecourile vocilor din fundal ridicând growl-urile puternice către noi culmi. De apreciat, personal cel puțin, utilizarea cât mai puțin a clean-ului înalt pe voce. Aproape orchestrală în a doua sa parte, piesa are doza perfectă de ritm și putere, melodia primând, ca de fiecare dată cu cei de la Opeth. Nici măcar un outro la fel de memorabil și puternic așa cum aveam poate pe „Blackwater Park” nu ne lipsește.

Fiecare piesă inclusă pe album are un cârlig memorabil în compoziție care îi oferă individualitate. „§6” pare parțial o dedicare pentru Dream Theater și o demonstrare de forțe tehnice old school. Plină de solo-uri și acustici melancolice, ea face tranziția către o nouă identitate, de data asta construită inițial în jurul unor clape futuriste, iar mai apoi unei reconcilieri a numeroaselor etape muzicale din discografia trupei, în câteva minute legându-se o întreagă istorie.

Materialul se încheie cu o baladă, singura piesă care nu poartă nume de paragraf, „A Story Never Told”. Sensibilă și curată pe de-ntregul, compoziția pare o odă dedicată ultimelor albume, o serenadă trecutului, poate și o serenadă dedicată unei noi etape încheiate de trupă.

„The Last Will And Testament” oferă în sfârșit fanilor tot ceea ce așteptau de atâta timp, demonstrându-le atât că abilitatea trupei de a găsi creativitate încă, chiar și într-o rețetă de succes care le-a pavat ascensiunea, există și încă într-un mod cât se poate de unic în cadrul discografiei lor. Fiecare piesă oferă surprize, se încheagă de minune și îmbină felurite elemente într-un mod lipsit de reproșuri. Growl-uri există într-o cantitate șocantă și în niciun caz la un nivel scăzut de calitate, comparativ cu albumele de la începutul carierei trupei. Sigur, încă regăsim și elemente de prog rock pe alocuri, însă pare că s-a găsit compromisul ideal între trecut, prezent și viitor pentru Opeth și se arată a fi într-adevăr un viitor de urmărit și absorbit. Albumul va ieși pe piață pe 22 noiembrie.

Piese preferate: „§2”, „§4”, „§5”, „§7”.

Mi-am început drumul prin jurnalism cu mai bine de patru ani în urmă, iar de atunci am navigat printre stiluri muzicale şi webzine de profil. Aici mă veţi cunoaşte cel mai bine prin rubrica Prog Talk.

Care este reacția ta la acest articol?

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alții au citit si ...