Maeștrii demonstrați ai progressive-ului, suedezii de la Opeth au revenit cu cel de-al 13-lea album din cariera lor de 30 de ani, împliniți tot anul acesta. Un album imprevizibil dar care-ți aduce totuși în atenție familiaritatea greu de descris pe care trupa ne-a infuzat-o de-a lungul timpului, un album neplănuit (cum Åkerfeldt a menționat despre acesta), un album care devine capodopera lor din sfera prog rock, de până acum, prezentat nouă sub numele de In Cauda Venenum (lat. veninul stă în coadă’/ce-i mai rău abia urmează ). Albumul, în varianta originală scris în suedeză, a fost lansat pe 27 septembrie atât în suedeză, cât și în engleză, din teama trupei de a nu îi determina pe fanii sceptici să îl evite din cauza barierei lingvistice.
Cu peste o oră de topici orchestrate măreț și zece piese în al său conținut, In Cauda Venenum debutează cu intro-ul Garden of Earthly Delights/Livets trädgård, care ne introduce în atmosfera dominată de voci, ce devin inevitabil liant al materialului, prin intermediul unor clape și al unui cor cu tentă sinistră, dar cât se poate de teatrală. Intrăm direct în sânul unuia dintre cele două single-uri folosite în promovarea acestui album, Dignity/Svekets prins care continuă cu vocile cu iz „politic” (conform spuselor lui Åkerfeldt) ce intermediază trecerea către primul dintre solo-urile remarcabile de pe material. Tranzițiile abrupte între acustic și heavy, între șoaptele emoționante și registrul grav, în special în pasajele ferme care incantează „no, no, no”, își găsesc finalul într-un outro cathartic care amintește de corul din debut, revenind la sinistrul adus la apogeu de râsete.
Al doilea single promovat, Heart in Hand/Hjärtat vet vad handen gör ne trimite pentru o scurtă perioadă către Sorceress. Sentimentul este similar unor piese de pe acel album, precum Chrysalis, însă cu pasaje mult mai bine definite, cu o fluiditate care nu poate fi negată, semn al evoluției și stăpânirii genului de către trupă. Outro-ul acustic, o caracteristică care ne-a intrat în reflex când vine vorba de Opeth, oferă o finalitate superbă compoziției. Next of Kin/De närmast sörjande, asemeni Charlatan/Charlatan, va fi pe placul fanilor mai vechi ai trupei. Cu indicii de Meshuggah și o duritate fără seamăn pe album dar și un ghiont dat trecutului, chiar și în lipsa growl-urilor pe care melancolicii le așteaptă, cele două piese inserează bineînțeles și acustica în joc, precum și efectele electronice sau anterior menționatele pasaje cu voci care le asigură cursivitatea și continuitatea.
Balada albumului, Lovelorn Crime/Minnets yta nu face decât să întărească priceperea trupei în a compune astfel de piese. Istoric, Opeth a introdus cel puțin o baladă per material care a intrat în istorie prin imensa capacitate de transmitere a simțămintelor ascultătorului. Dacă de pe ultimele două materiale (integral asociate erei prog rock) am avut Faith In Others și Will O The Wisp, acum Lovelorn Crime păstrează o oarecare măsură din însușirea lugubră a întregului, mai ales înspre outro, însă lirica repetitivă „I will always wait for you” îi încălzește contextul și îi oferă corpul necesar pentru a-ți pătrunde emoțiile și a ți le îneca într-un vârtej de solo superb executat, atmosferă teatrală, tranziții aproape insesizabile, orchestrație uimitoare, făcând imposibilă sarcina de a-i găsi chiar și cel mai mic defect.
Universal Truth/Ingen sanning är allas intră mai degrabă în sfera pieselor dominate de aspectul heavy, menționate și mai sus, însă iese din umbra acelora prin introducerea vocii lui Åkesson precum opus a lui Mikael, iar complexitatea piesei nu este umbrită nici de teatralul întâlnit în alte piese, dar care lipsea din celelalte care înclinau spre heavy, nici de chitara rece mult mai prezentă în cadrul său decât în alte cazuri.
Ultimele trei piese devin un trio imbatabil prin forța, individualitatea și prin ingeniozitatea lor. The Garroter/Banemannen intră în prim plan cu o chitară spaniolă care te scoate din obișnuit, urmată fiind de un pian melancolic și evoluează treptat spre a deveni o piesă jazz în toată regula. Clapele fură reflectorul, fiind folosite, de altfel, pe acest album în toată puterea și versatilitatea lor, ele fiind fundalul și ecoul care dirijează evoluția dinspre sumbru înspre chitara din ce în ce mai afundată în jazz în a doua jumătate a sa. Vocea joasă a lui Åkerfeldt se pierde de minune în decorul poetic, dar apocaliptic desenat de lirică („The beautiful people/Look down from ruby vantage points”), în timp ce outro-ul te trimite cu cel puțin 50 de ani în timp, frumusețea sa fiind unică în toată discografia trupei.
Continuum/Kontinuerlig drift, debutată cu o percuție subtilă dar cu importanță majoră în modificările compoziției, se bucură de o serie de alternări, care în ciuda faptului că sunt numeroase o transformă într-una dintre cele mai bine alcătuite de pe material. Visătoare pe alocuri (vezi mijloc, outro), plină de forță prin altele, cu demonstrații chitaristice care să te pună-n genunchi și o acustică (outro) care, probabil mai mult decât în orice altă piesă, te va expedia direct în anii 2000 ai trupei și te va cuceri instant, Continuum, este, în esență, făr’ de cusur. De notat aici și recurența versului „life is so fragile”, folosit și în The Garroter („how fragile life can be”).
Compoziția care închide In Cauda Venenum, All Things Will Pass/Allting tar slut, cea mai lungă de pe acesta, este totodată și una dintre cele mai ingenioase și complexe. Circular, intro-ul ne readuce în aria sinistrului și ne demonstrează cât de bine a reușit Opeth să îmbine trecutul cu prezentul în cadrul acestui material. Dur, greu de conținut și stăpânit, neasemuit de experimental, dar totodată neașteptat de natural în ceea ce privește evoluția trupei, single-ul este un du-te-vino între vocea pe care o iubim dintotdeauna, fără sforțări înalte, pe valuri de acustic și riff-urile care-i accentuează energia devastatoare. Ultimele 2 minute ale sale însă îi fură puterea și o concentreză într-un outro care nu ar putea în niciun alt fel să îmbină mai frumos toate caracteristicile Opeth, fiind pustiitor și cu urme de speranță în același timp, emoționant și energetic, lăsându-te cu o imensă dorință de una, două, zece repetări. De remarcat este și mixul albumului, dar și vocea mult mai natural folosită de Mikael, comparativ cu materialele anterioare.
Cel mai bun album Opeth din era prog, fără doar și poate, In Cauda Venenum pare a fi compus într-un deceniu, o evoluție naturală ajunsă la apogeu, așa cum ar fi cazul poate cu Blackwater Park în cea de prog metal. Cu o fluiditate de necontestat dar piese care își câștigă independența mai mult decât pe oricare dintre albumele precedente, In Cauda Venenum poate oferi în final câte ceva oricărui fan al trupei, nefăcând însă compromisuri și lăsându-ne cu gândul la direcția pe care o va urma Opeth în viitor, acum că au cucerit fără doar și poate și această sferă a rock-ului.