Mult mai electronic înclinat și mai dansant decât materialele anterioare, cel mai recent album Nothing But Thieves se aventurează în noul revenit în trend sunet al anilor ’80, păstrând însă pe alocuri din elementele deja bine stabilite ale trupei.
„Welcome to the DCC” expune exact ce am menționat mai devreme, setând tonul albumului ca fiind întocmai ăsta. Însă să nu ne lăsăm păcăliți de instrumentalul energetic și care îndeamnă la mișcare, fiindcă liric materialul este cât se poate de melancolic și departe de a fi optimist, în ciuda dorinței arzătoare de a fi astfel.
Pe parcursul celor 11 piese ale sale, „Dead Club City” experimentează mai mult decât oricând până acum, atât sonor cât și vocal. În timp ce compoziții precum „Overcome„, „Do You Love Me Yet?” sau „Tomorrow is Closed” păstrează în mare măsură ritmul impus de debutul albumului, „Keeping You Around” jonglează emotiv cu o lirică lipsită de speranță, dar ritmic induce în eroare printr-un ecou cu limite-n senzual.
„City Haunts” ajunge-n ceruri cu notele înalte care ies cu atât mai mult în față fiindcă sunt alternate cu grave de către solist, în timp ce „Members Only” trimite către discografia bogată a trupei mai mult decât oricare dintre celelalte compoziții. Instrumental simplist dar de efect și care lasă loc liniei melodice impuse vocal, așa cum te-ai fi așteptat poate de la albumul eponim al formației, și cu o tematică menținută pe parcursul său, de desprindere și încercare de detașare forțată de persoana iubită.
„Green Eyes” reprezintă un alt punct cheie al materialului prin optimismul liric ce-și pierde din luciu treptat și o stare contemplativă deșartă, ce se traduce în efectul de șoaptă adăugat vocii și instrumentalului repetitiv. „Foreign Language” revine la stilul optzecist, dar asemeni și ultimelor două piese de pe album, „Talking to Myself” și „Pop the Baloon„, iese în evidență printr-o incorporare a stilului în identitatea trupei și melodii construite frumos, evolutiv și ce captează instant atenția. Atât această piesă cât și „Talking to Myself” curg una într-alta liric printr-un abandon al speranței încâlcit cu o rază de lumină superficială indus de o comunicare unilaterală în cuplu.
„Pop the Baloon” este poate cea mai experimental orientată compoziție de pe material din toate punctele de vedere, lăsând ascultătorul să se întrebe de viitorul trupei. Cu simț de alertă și care instigă în direcția luării unei decizii indiferent de consecințe („pop the baloon, do it for you„), piesa capătă și un ritm ce se apleacă-n jazz fusion printre ițele de pop și rock’n’roll, încă o dată în opoziție cu lirica, un contrast însă care prinde și fascinează.
Din toată discografia Nothing but Thieves, „Dead Club City” este într-adevăr cel care experimentează cel mai mult cu limitele trupei, deși parțial pare repetitiv (în special în prima sa parte) ca spre final să-și găsească un ritm propriu și o absorție a experimentelor în stilul definitoriu pentru trupă. Asta, în final, poate incita ascultătorul la a-și imagina cum va arăta viitorul material.
