Cu cele zece piese ce dau nucleul noului material discografic semnat de Leprous, „Melodies of Atonement”, trecem printr-o senzație de cunoscut, un familiar care se revarsă atât liric, cât și compozițional. Albumul pare o continuare a unei aparente trilogii (alături de „Pitfalls” și „Aphelion„) de regăsire a sinelui, de eliberare cathartică a unui trecut greu de procesat și eliberat în lume, unul care poate rezona într-o oarecare măsură cu ascultătorul expus.
Debutat direct cu unul dintre cele trei single-uri alese pentru promovarea albumului, „Silently Walking Alone” apasă butoanele apatiei și izolării în sine a expozantului în fața greutăților, unde își regăsește un calm cultivat de o forță iluzorie („How can it break me or affect me when I am armored from head to toe? / When apathy would serve me better / I can’t turn away / When altruism cost too much of me / I can’t turn away”). Piese precum „Atonement„, „Limbo” sau „My Specter” leagă frumos trecutul compozițional al trupei cu recentele încercări, îmbinarea de modern cu numeroasele cârlige în care trupa este expertă dând o senzație mult mai compactă albumului. „My Specter” bântuie holurile unui conștient ce pierde lupta cu o furtună de copleșiri externe și interne, notele fantomatice ale tobelor amintind pe alocuri de „The Congregation” prin sinistrul atmosferei create.
Întregul spectru afectiv se-nvârte în jurul tematicii de vindecare pentru răul provocat cu propriile mâini, precum și a celorlalți, și al abandonului în fața întunericului, cel care atrage prin familiaritate, printr-un normal distorsionat. O luptă duală și polarizantă între dorința de a ieși din confortul răului cunoscut și atracția obișnuitului, ce devine din ce în ce mai urgentată de sinele care caută eliberarea, vizibilă și pe „I Hear The Sirens„. Vidul își intensifică nuanțele din ce în ce mai vii care-l acaparează, într-o explozie indusă de speranța a ce se poate descoperi dincolo de el, de eliberare completă („Yеt, I feel the darkness fold / All around my fragile soul / Whеn the heat against the cold / Will define my final goal”).
„Like A Sunken Ship„, un alt single ales pentru promovare, poartă ceva mai departe senzația de imediat, bine evidențiată și prin instrumentalul ce-și intensifică strigătele dar și furia manifestată vocal în fața propriilor mecanisme de reacție la orice poartă cu sine o rană în exterior și poate dăuna interiorului („I deceive when I’m out of luck / Try to focus, to forget / Reliving dreams, over and over”). Controlul și distanțarea devin armele eu-lui pentru protecție, chiar și în cazul unei anticipări de rău fără rădăcini în real.
„Faceless” se bucură de un outro la care au participat și fanii trupei (corul) și prin simplitatea compoziției reușește să întărească mesajul liric, din nou revenit înspre o compătimire a sinelui, o pierdere în fața unui trecut ce nu putea fi definit de persoana de față dar care-i controlează prezentul („Nowhere to look for help anymore / Leave me alone / Feel the void around me / It burns when I look inside me/ Alone, just like I was”), dar și o dorință copleșitoare de a triumfa în ciuda a cât de apăsător consideră că-l definește trecutul, constant expusă de repetitivul „I’ll never go alone, never go alone”.
Ultimele piese ale albumului devin din ce în ce mai adâncite în experimental („Self-Satisfied Lullaby„), synth-uri, pline de umbre și emoții, „Unfree my soul” subliniind o urmă de speranță și de câștig de cauză în fața lor („Unfree my soul at last /
Throw away my outcast”), însă în continuare plină de dualitatea simțămintelor ce-l trag pe expozant dintr-o parte în alta, pendulul neîncetat schimbându-și direcția indecis dar cu un clar suflu dornic, ce se cațără pe frânghia aruncată-n vidul viu colorat pentru a-l părăsi complet.
„Melodies of Atonement” este primul album din această serie a auto-descoperirii care pare că și-a găsit complet direcția, chiar dacă cel care îi expune emoțiile încă se zbate pentru a și-o menține înspre unde visează să-și întâlnească salvarea finală și definitivă. Modern, dar cu multe amintiri din trecutul discografic al trupei, destul de cursiv și închegat, albumul cucerește prin sentiment mai mult decât prin complicat, chiar dacă elementul progresiv nu lipsește, asemeni celui pop.
