Adevărați ‘propovăduitori’ ai melancoliei zilelor negre și meditativ îndreptați spre libertatea simțurilor, suedezii de la Katatonia au revenit anul acesta, după o spaimă provocată de un anunț de pauză muzicală, cu o nouă capodoperă care le poartă semnătura până în măduvă.
City Burials nu se depărtează de calea bătătorită deja de albumele precedente, îndeosebi de The Fall of Hearts și The Great Cold Distance. Pe parcursul celor 12 piese care-l compun, City Burials te aruncă în văzduhul nimicniciei și te apropie spre sine și spre ce vrea să transmită, până te înconjoară într-o bulă protectoare contra aceluiași nimic.
Heart Set To Divide servește drept amintire a ceea ce putea Katatonia și în lansările precedente să îți inspire, dar și drept reconciliator între riff-urile apăsătoare care fură centrul atenției pe anumite compoziții și vocalul evocator ce-și rostește gândurile neauzite în contrast cu violența care-i înconjoară emoția. Behind the Blood cedează locul unui instrumental ce prevalează asupra altor elemente dar aduce cu sine multe șanse de a deveni o preferată, pe alocuri amintind de compoziții incluse pe The Great Cold Distance.
Lacquer trimite gândul încă din denumire spre fragil, casant. Inserțiile electronice o scoate din anonimat, însă a doua jumătate a piesei fură toată esența sa, oferindu-ne inclusiv câteva accente vocale rar auzite în acest context. Rein dezmorțește atmosfera, revenind în sfera Behind the Blood și aducând din nou în atenția noastră urme semnificative de The Great Cold Distance. Claritatea instrumentalului alunecă spre The Winter of Our Passing, o continuare așteptată și logică a poveștii relatate până în acest punct.
Vanishers marchează jumătatea albumului și devine o preferată instantă prin simpla alternare a vocii feminine (Anni Bernhard) cu cea a lui Jonas, așa cum o făcuse cândva pe The One You Are Looking For Is Not Here. Prin lipsa artificiilor inutile și prin aranjamentul minimal, compoziția îndeplinește cu succes toate condițiile unei balade care să-ți fure prezentul de sub picioare.
City Glaciers aruncă spre ascultător un intro puternic care să spargă transa însă refrenul ne întoarce spre meditație, vocea feminină fiindu-i de astă dată doar un fundal. Outro-ul înflorit într-un lin solo de chitară te va îndemna până la final la îngânarea versurilor în tandem cu Jonas. Flicker revine la ideile de la începutul materialului, dar inflexiunile vocale îi oferă o alură memorabilă.
Lachesis se transformă într-un intermezzo cu rol de respiro înainte de a ne fi introdus tri0-ul format din Neon Epitaph, Untrodden și Fighters, ce traversează toată scena descrisă pe de-a lungul albumului, tranziționând de la poezie spre măsuri complexe și ițele progressive-ului ceva mai modern (Neon Epitaph) pe care mulți fani ai trupei probabil îl așteptau cu nerăbdare, solo-uri ce reușesc să se bucure de propriul moment (Untrodden) și pedală dublă care ne abandonează într-un moment de estompare aproape tulburător de neașteptat (Fighters).
City Burials va ocupa un loc binemeritat într-o discografie aproape perfectă marca Katatonia, însă poate deveni obositor, repetitiv pentru fanii care sperau la o spargere de tipar. Albumul nu are în sine niciun cusur, dar poate duce, pe alocuri, lipsă de un gram în plus de coeziune. Materialul însă nu se vrea a fi unul ce dezvoltă o poveste anume, cu fir epic, iar Katatonia oferă astfel un alt outro, poate chiar mai emotiv, pentru The Fall of Hearts. Un lucru este cert – Katatonia rămân regii melancoliei desenate în cel mai detaliat și rafinat mod.
Preferate: Lacquer, Vanishers, Heart Set To Divide, Rein, City Glaciers.
