Grey Daze poartă cu sine istoria tulburătoare a anilor ’90, fiind formată în 1993 de către Sean Dowdell, Jonathan Krause, Steve Mitchell şi Chester Bennington. Trupa americană de post-grunge a precedat cel mai cunoscut proiect al solistului, Linkin Park, însă stilul muzical vorbeşte despre timpuri diferite, stiluri diferite şi extensii vocale diferite. Cu un amestec de Layne, Vedder şi ceea ce îi va deveni amprentă, Chester reuşea în acea perioadă să se integreze de minune în curentul vremii, întreaga carieră muzicală a trupei vorbind deschis şi de încercările prin care treceau membrii săi în acei ani. Cu trei albume în portofoliu ( Demo în 1993, Wake/Me în 1994 şi …no sun today în 1997), Grey Daze şi-a încetat activitatea în 1998, cu scurt timp înainte ca Xero/Linkin Park să-şi înceapă succesul. Se zvonea în anul dinaintea tragediei care a dus la pierderea lui Chester că Grey Daze plănuieşte o reuniune pentru a reînregistra albumele înghiţite de timp şi poate pentru a lansa materiale noi, însă aceste planuri au fost secerate, asemeni multora, împreună cu decesul lui Bennington. Ei bine, la aproape 3 ani de atunci trupa a continuat dorinţa sa şi a hotărât să reînregistreze cele mai apreciate piese folosind vocea originală, dar refăcând instrumentalul astfel încât să sune mai actual. Amends este rezultatul acestei munci tribut, o reîntoarcere în timp, un salt în era post-grunge şi înaintea faimei, către compoziţii sincere, ce-şi pun în centrul lor mesajul şi vocea.
Albumul se bucură şi de contribuţia membrilor familiei lui Chester (vocea fiului său Jaime este inclusă pe Soul Song), drept omagiu, precum şi a unor prieteni apropiaţi sau a unor artişti apreciaţi de acesta precum membrii din Korn, Breaking Benjamin, Helmet, LP şi Dead By Sunrise.
Cele 11 piese sunt centrate pe elementele distinctive ale vocii lui Chester şi pe emoţia neşlefuită şi pură a compoziţiilor, iar includerea unor single-uri precum Sickness, B12 sau The Syndrome dovedesc capacitatea lui, deja cunoscută, de a alterna duritatea şi asprimea vocii cu emoţia. Imaginea lui Bennington pictată prin intermediul acestei colecţii de piese este cea a unui om care cântăreşte experienţele vieţii, regretele sale şi punctul în care se afla viaţa sa la momentul scrierii lor. Cu toate acestea, cu atât mai mult prin prisma celor întâmplate, această imagine şi efectul compoziţiilor asupra ascultătorului este unul cât se poate de prezent şi bântuitor. Prin coeziunea lirică a întregului străbatem călătoria intimă a vocalului prin viaţă, o călătorie spre gândurile şi sufletul artistului.
Amends este deschis de Sickness, una dintre compoziţiile care pot constitui o privire spre trecutul plin de furie şi abuz a solistului, iar tobele şi riff-urile curate, cu opriri dese aduc acel trecut în sunetul modernului, care domină industria prezentă. Versatilitatea sa vocală poate fi observată cu uşurinţă când trecem în sfera Sometimes, o cerere disperată ca lucrurile să se îndrepte, o speranţă ce-şi pierde esenţa într-o lirică cu rol de implorare (I don’t know what to think anymore / Maybe things will get better / Maybe things will look brighter / Maybe / Maybe / Maybe / Sometimes), o odă dedicată pierderii, care nu poate trece pe lângă urechile ascultătorului fără să provoace emoţie, cu atât mai mult ţinând cont de tot ceea ce s-a întâmplat de la momentul compunerii şi până în prezent.
What’s In The Eye creşte intensitatea clipelor explodând în repetiţii pline de avânt, demonstrând puterea vocii care a marcat mai mult de o generaţie, precum şi o altă faţetă a registrului său. The Syndrome, redenumită din The Down Syndrome pentru acest material, a fost re-editată astfel încât vocea să devină un ecou care pune sub semnul întrebării fericirea şi unul al dezamăgirii resimţite la nivelul individului pus în faţa judecăţii şi falsităţii colectivului (People come around / People let you down). Probabil cel mai cunoscut moment al piesei şi cel care loveşte de mii de ori amplificat în această nouă ascultare îl reprezintă ceea ce poate părea o comunicare directă cu ascultătorul prin rostirea unei întrebări pe cât de simple, pe atât de dureroase: When you look at me with your eyes / That smile on your face seems happy / Are you happy?. Acele trei cuvinte sunt suficiente cât să îţi strângă sufletul de mărimea unui purice, aceasta fiind poate una dintre cele mai personale interacţiuni de care vei avea parte cu artistul.
In time schimbă imaginea sa într-una tânără, care are să evolueze de-a lungul timpului, inocenţa emoţiei fiindu-i atuu. Just like Heroin pare a fi o baladă macabră cu iz blues, marcată de inflexiuni vocale aproape şoptite, linii de bass evocative şi o continuă lirică dureroasă: Standing here, my thoughts / Low and sound hard to understand / Just like heroin / Just excuses / Just like heroin / It’s my time to fade / Dying on the floor / See myself as I am. B12 este o previziune a ceea ce va urma cu Linkin Park datorată inserţiile hip hop din refren, piesa fiind scrisă la doar 12 ani. O mărturisire din trecut, valabilă şi-n prezent, dovadă a faptului că puţine se schimbă cu adevărat în timp, cu atât mai mult la nivel macro.
Soul Song alătură vocea fiului său, Jamie, cu cea a lui Chester, piesa fiind montată din nou, astfel încât pianul preia rolul chitarei acustice, pierzând astfel o mică doză din ideea originalului. Tributul care aduce două generaţii împreună se va face însă remarcat fără doar şi poate. Pianul face tranziţia înspre Morei Sky, cea care oferă şi titlul materialului. Cu o speranţă arzătoare la o a doua şansă şi la a îşi ispăşi păcatele, momentul se transformă într-o nouă lovitură direct în moalele sensibilului în timp ce lirica evoluează alături de piesă: I’ve lived through things I cannot say / Back then we dreamt of yesterday / If I had a second chance / I’d make amends / Only to find myself losing in the end. Registrul se schimbă din nou, iar She Shines devine o preferată datorită groove-ului molipsitor şi o doză de grunge cât se poate de palpabilă, re-înregistrarea oferindu-i un final cinematografic. Shouting Out încheie materialul, vocea din fundal fiind asigurată în contrapoziţie cu Chester de Laura LP Pergolizzi. Outro-ul conţine şi un mesaj vocal scurt de la Bennington către Dowdell astfel încât prezenţa sa pare cât se poate de vie.
Compilaţia de piese născută sub numele de Amends dă dovadă de multă iubire şi atenţie depusă de către prietenii solistului şi foştii membri ai trupei faţă de rezultatul final, scopul fiind întocmai lăsarea vocii să strălucească în miile de feluri de care era capabilă. Albumul este în esenţă un tribut al prieteniei care pare a fi unul cât se poate de sincer şi oferă fanilor trupei o mult aşteptată concluzie, dar şi posibilitatea de a deţine fizic munca artistului la aproape 30 de ani de la apariţia sa. Singura obiecţie personală faţă de acest material ţine de faptul că nu toate piesele au fost re-lansate, însă asta ne lasă cu o speranţă pentru viitor, măcar în formula originală.