La 4 ani distanță de Gore, Deftones readuc în discuție influențele nu-metal, cu adaos de experimental și poate ceva iz de White Pony. Noul album al uneia dintre cele mai longevive trupe ale genului va atrage fani vechi, dar rătăciți de-a lungul timpului, înapoi, fără a sacrifica însă elementele moderne.
Materialul este compus din 10 piese, videoclipurile pentru Ohms și Genesis oferindu-ne deja o privire de ansamblu asupra direcției preferate de trupă de astă dată. De altfel, cât se poate de potrivit aleasă, piesa Genesis, cea care dă startul albumului, te reintroduce în lumea Deftones, așa cum ți-o aminteai de pe White Pony, mai ales luând în considerare intro-ul, zbătându-se constant între emoțiile pline de alunecușuri în stilul caracteristic Digital Bath și agresivitatea ritmică a Knife Prty.
Pe arome de tinerețe recuperată (“taste a lifestyle that never gets old”) Ceremony ne poartă înspre tărâmul iluziilor, chitarele suprapuse menținând amprenta trupei, alături de tobele care adesea fură din peisaj. Melancolic, Urania intră în contrapoziție cu Genesis, intro-ul energetic fiind abandonat în brațele melodiei marca Deftones, Chino ghidând ascultătorul înspre extaz. Error introduce ceva synth, parcursul său integrându-se cu succes în portofoliul cuiva precum The Prodigy pe alocuri, atipicul devenindu-i, de altfel, mănușă. Cât se poate de visătoare a anilor 2000, The Spell of Mathematics devine favorită instant, compoziția oferind ascultătorului ceea ce speră și așteaptă de la trupă, fără a deveni repetitivă în cadrul discografiei.
Pompeji continuă acorduri inițiale à la Change înspre țărmuri moderne, tranzițiile între culmi, în tandem susținute vocal, devenind un deliciu ce conduce în final spre un outro liniștitor. This Link is Dead debutează cinematic și are potențial de a deveni o preferată în setlist-urile live prin prisma liricii, pe când Radiant City îi continuă linia, agresivitatea indusă de imposibilitatea atingerii unui obiectiv fiind centrul în schema prezentată.
Headless te transpune într-o stare urgentată prin opririle matematice dar și prin rugămințile lui Chino, finalul său părând o renunțare în favoarea dorințelor, înainte de intrarea plină de forță a piesei de final, Ohms.
Albumul oferă tot ceea ce un ascultător Deftones așteaptă de la trupă, având atât urcușuri și clipe de strălucire, dar și momente care pot deveni câteodată obositoare. Cu o echilibristică de succes însă între primul deceniu al trupei și materiale mai recente, Ohms nu dezamăgește în mod cert, chiar dacă, cel mai probabil, nu va fura locul unor capodopere marcate de istoria Deftones, precum White Pony, Around the Fur, Diamond Eyes sau Koi No Yokan.
