Lonely People With Power, cel de-al șaselea album al trupei Deafheaven, marchează o întoarcere semnificativă la esența stilistică a grupului, oferind o combinație de elemente noi și mai vechi, combinându-și îndrăzneala scoasă în evidență pe ultimul material lansat și reconcilierea trecutului cu viitorul într-un mod cât se poate de ingenios și captivant. După Infinite Granite, așadar, care a surprins prin diversitatea auditivă și orientarea spre un sound mai calm și atmosferic, mult mai post-rock decât orice altceva ne-am fi așteptat să compună ei vreodată, chiar dacă au făcut-o cu o măiestrie ce îi definește, noul material pare să fie o revenire la rădăcinile lor black, dar cu o abordare ce alunecă pe alocuri spre subtil sau devine o punte între brutal și melancolic. În comparație cu albumul anterior, Lonely People With Power reînvie brutalitatea și complexitatea caracteristică trupei, dar într-un mod mai rafinat, matur, cu o atenție extraordinară oferită detaliilor, de la compoziții la vizualul surealist șaptezecit, ce înfățișează diferite personaje reprezentative dintr-un complex tipic american.
Deschiderea albumului cu piesa „Doberman” este un moment de forță pură, cu un ritm năucitor și o combinație dinamică de bass puternic, electronic și chitare agresive. Începutul fulminant marchează tonul întregului material, chiar dacă spre deosebire de albumele anterioare, structura pieselor de pe Lonely People With Power este mai concisă și mai accesibilă. Opt dintre cele douăsprezece piese sunt sub șase minute, ceea ce reprezintă o schimbare notabilă față de lungimea caracteristică a pieselor lor din trecut.
Piesa următoare, „Magnolia”, este un exemplu clasic al sunetului black al trupei, având la bază riffuri intense și un tempo rapid, fără a lăsa loc pentru delicatețuri. În contrast, „The Garden Route” reînvie atmosfera albumului Ordinary Corrupt Human Love, cu un mix între vocea gravă a lui George Clarke și chitarele clare, aducând o notă de melancolie și introspecție. „Heathen”, una dintre piesele cele mai captivante și unice de pe album, pe lângă post-punk-ul de pe „Body Behavior„, combină dark pop-ul din Infinite Granite cu refrene puternice, explorând un teritoriu muzical mai complex și mai echilibrat, conținând de altfel și unul dintre puținele momente în care solistul intervine curat pe lângă visarea întregului.
De menționat, piesele interludiu „Incidental III” și „Incidental II”, care sunt mult mai experimentale. „Incidental III”, narată de Paul Banks de la Interpol, poartă o liniște melancolică, aproape poetică, în timp ce „Incidental II” devine un colos sonor, cu influențe doom și industrial, cu vocile distorsionate ale lui Clarke și ale lui Jae Matthews în mijlocul unei haosuri electrice, aducând parțial a o compoziție Chelsea Wolfe.
„Amethyst” este o piesă care se distinge printr-o atmosferă viscerală, păstrând un echilibru între melancolia mai subtilă și agresivitatea caracteristică trupei printr-o combinație de chitare sumbre și percuție puternică, cu momente în care tensiunea se acumulează progresiv, fără a exploda complet, ceea ce creează o atmosferă de iminență și neliniște. „Revelator” pe de altă parte este o piesă care se remarcă printr-o adâncire a tematicilor politice și filozofice, fiind una dintre cele mai puternice în ceea ce privește mesajul și energia sa. Piesa se desfășoară pe o structură complexă, cu o combinație între secvențe de blast beat-uri și momente de muzică mai atmosferică, care se schimbă rapid, reflectând nevoia de schimbare și revelarea adevărului.
Un alt punct de interes al albumului este evoluția lirică a lui George Clarke, care abordează teme foarte personale și actuale, cum ar fi construcția masculinității și complexitatea relațiilor familiale. „Body Behavior” discută despre dinamica puterii sexuale, iar piesa „Magnolia” este o meditație asupra pierderii și moștenirii familiale. Albumul capătă astfel o dimensiune profund umană, reușind să îmbine declarațiile politice cu cele emoționale, o caracteristică definitorie a trupei încă din perioada Sunbather.
„Winona”, o piesă ce poate părea un teritoriu familiar, reîntărește capacitatea trupei de a transforma haosul emoțional în muzică incredibil de frumoasă și de coezivă. În final, „The Marvelous Orange Tree” oferă o încheiere liniștită, dar încărcată de melancolie, evocând atmosfere din albumul Ordinary Corrupt Human Love, dar cu o adâncire a expresivității sonore.
În concluzie, Lonely People With Power este un album ce reconfirmă că Deafheaven rămân una dintre cele mai inovative trupe ale scenei de black și metal în general. Fără a-și abandona complet rădăcinile, trupa se reinventează cu fiecare album, iar acest nou material este o dovadă că, după atâția ani de carieră, sună mai unic ca niciodată.
