The Contortionist a lansat zilele trecute noul album, unul care continuă drumul pavat de „Language” într-o modalitate mult mai accentuată.
Acesta este conceput „monocromatic” în jurul piesei introductive, „Passive” şi a celei de final, „Pensive„. Cea dintâi debutează agresiv şi cu o alură de întuneric ce ajută la crearea peisajului armonic plin de riff-uri lente, ritm repetitiv şi clopote fade care evoluează treptat spre un post-rock à la sleepmakeswaves sau Russian Circles. Clapele celeste şi tonurile de chitară din final induc ascultătorului, în contrast cu începutul, o stare de calm şi resemnare.
„Godspeed” ni-l aduce în atenţie şi pe Mike, vocalul liniar care domoleşte experimentalul din fundal, la fel de captivant şi echilibrat cum ni-l aminteam. Piesa vine ca o completare perfectă pentru single-ul deja cunoscut de pe material, „Reimagined„, cel care ne şi trimite în timp spre „Language”. Cea care–şi împrumută şi numele albumului, este, poate aşa cum ne-am fi aşteptat, una dintre cele mai vibrante şi interesante compoziţii incluse pe acesta. Ecoul vocii se întreţese cu melodiile dinamice ale lui Lessard, în timp ce clapele oferă acel plus de sentiment piesei, care datorită tehnicităţii ar putea părea că lipseşte din peisaj. Celei mai dure piese, de altfel, nu îi lipsesc nici pasajele de inspiraţie Cynic-ă şi inserţiile jazz.
„The Center” şi „Absolve” se întorc la atmosferic cu arpegii, solo-uri memorabile şi efecte vocale care stabilesc, încă o dată, că noul The Contortionist îşi bazează creaţiile mai degrabă pe emoţie şi ambianţă, decât pe veşnicul tehnic. „Relapse” şi „Return to Earth” aterizează într-o sferă pe care şi-au însuşit-o şi cei de la Periphery, plină de efecte de clapă spaţiale şi sincope. Cea din urmă menţionată a fost şi cel de-al doilea single ales pentru promovarea albumului, opțiunea trupei subliniind schimbările care au marcat-o stilistic pentru ultimele albume.
Geamăna lui „Passive„, „Pensive„, încheie materialul discografic pe o notă circulară cu o construcţie complet instrumentală, centrată pe continuitate şi simţăminte prinse-n note muzicale.
„Clairvoyant” este mai puţin experimental decât efortul anterior al celor de la The Contortionist, aşa cum îi indică şi intro-ul şi outro-ul, monocromul regăsindu–se nu doar în artwork, dar şi în conceptul albumului şi în zbaterea continuă dintre emoţie şi tehnic, dur şi atmosferic. De la sentimente de disperare şi melancolie, la cele de speranţă şi linişte, ceea ce este de remarcat pe acest material este modul curat şi subtil în care fiecare membru al trupei iese în evidenţă şi cum îmbinarea totală a elementelor incluse pe acesta, fie ele ba simple, ba complexe, reuşeşte să curgă natural şi înduioşător.
